Căpcăunii , Cap 2 de la ''Moştenitorul Zeilor''

    John nu-şi revenise bine de la lovitura primită, că ...adormi din nou.
    Încerca să se mişte, nu înainte de a recapitula cele întâmplate.Îşi pipăi lobul urechii, acolo unde găsi veriga urâtă, ceea ce îl bucură.Ştia că putea să dispară rapid oricând din ochii agresorilor, dar, vroia să vadă ce hram purtau.
    Simţi că este legat de mâini şi de picioare  cu spatele de un zid.Atât timp cât încă nu l-au eliminat, însemna că avea toate şansele de a scăpa.
    Învăţase cum să facă să treacă timpul mai frumos în condiţii ca acestea.Închise ochii, făcu abstracţie de disconfort, apoi mintea începu a recapitula ceea ce făcuse, cît şi ceea ce avea de făcut.
     Tresări, dar nu de frică, ci deoarece auzi nişte şoapte.Se concentră şi...
     -Ai văzut, ai văzut, se auzi nişte voci subţirele şi piţigăiate.e John, e John.
      Deşi nu vedea cine vorbi, îşi imagina cine putea fi!
     După câteva ore auzi pe cineva intrând.Acel cineva îi aruncă un sac în cap, apoi Îl luă pe umăr, desigur , după ce îl dezlegă.Se simţi purtat vreo cinci minute, timp în care urcase cinci scări, coborâse câteva nivele, Şase culoare, opt uşi deschise.Într-un final, ''taxi''-ul se opri.
     Se văzu într-o sală bine luminată, unde erau adunaţi cel puţin o duzină de indivizi, de toate mărimile şi de toate formele.Exact, toate formele.
     Privirea lui trecu rapid de la unul la altul, ochii lui netresărind nici o secundă, ceea ce, nici un Băştinaş nu ar fi avut cum să o facă.Şi asta , deoarece tipii din faţa lui, erau orice, mai puţin oameni obişnuiţi.
     Toţi aveau o particularitate, aceea că erau...extrem de urâţi.
     -Cum te numeşti Omule? auzi pe unul dintre tipi vorbind.
     -John, răspunse!ştia că nu trebuia să se comporte brutal cu ei, deoarece, şi ei puteau face la fel, şi...la cum arîtau, sigur nu erau vegetarieni.Gândi că mulţi dintre ei il socoreau...gustos!
     -Eşti aici deoarece ai încălcat o zonă privată, şi pentru astea , vei fi judecat cinstit de noi.!
     -Se poate să fi încălcat o zonă privată.Dar asta vă dă puterea întâi să mă loviţi şi apoi să mă întrebaţi?
     Nu credeţi că era mai uşor să fi pis o pancardă sau un gartd care să arate că este ''Pădure privată''?
      -Pădurea este a familiilor noastre dintodeauna.nu ne interesează că statul acesta consideră că este rezervaţie naturală sau altveva.Noi, ne apărăm drepturile cu puţtile în mână!
       -Şi chiar cu cuţitele, adăugă cineva, remarcă ce atrase o mulţime de râsete.
       -Asta nu înseamnă că nu vei fi judecat corect.Punct!
       -Dacă aşa spuneţi, eu nu am nici un motiv a vă contrazice.Totuşi, nu credeţi că sunt cam, prea legat? Nici nu pot respira!
        -Ce contează că eşti legat.Ne este egal.
        -Păi, dacă vă este egal, de ce nu mă dezlegaţi să îmi dezmorţesc oasele!
        -Nu, nu se poate, se auziră mai multe voci.Poate scăpa! Eu sunt cam greoi, nu pot alerga după el, dacă începe a da din braţe!
        -Da, da, şi unde mai pui, că poate fi unul ''din ăla'', cum sunt pe la ei!
         -Din care ''din ăla'' băi, ţi-am spus de atâtea ori, că ăia sunt...fictivi.Nimeni nu crede în kanacinişti!
         -Se spune ''Kapariţti'', adăugă o bruţă ce sigur cântărea vreo trei chintale!
         -''Karatişti'' unchiaşule , spusese cel mai mic dintre monstruozităţile acelea!
         -Tu să nu vorbeşti neîntrebat.Încă nu ai împlinit cinci ani sau 150 de kile.Zât!
   John turnă gaz pe foc.
         -Doar nu vă temeţi că vă voi bate!
   Ştiam că nimerisem, deşi ei, îşi mai luaseră o măsură de siguranţă
         -Dacă promiţi că nu faci nici un pas din pătratul de un metru , te dezlegăm, dar asta nu înseamnă că vom vei scăpa ieftin.
         -De acord.
         -Jură!
         Am jurat, după cum mi-au explicat.
         -Să nu crezi că ne vei trage în piept să fugi.Nimeni.niciodată nu a scăpat din pătrat.Niciodată!
        -Adevărat, în afară de vreo cinci, dar ăştia...
        -Taci!
        John deja se distra,ştia cât de uşor erau de provocat!
        Îl dezlergară!
        -Şi dacă fug?
        -Nu ai cum.Pătratul te ţine, pereţii sun inexpugbabili!
        -Păi, şi cum intraţi voi aici?
        -Nu intram, îl deschidem!Aşa, deci , cine consideră că este vinovat
În unanimitate !
        -Ce pedeapsă să îi aplicăm?
        -Moartea!
        -Bine, atunci , să moară!
        -Hei, un moment, dar avocatul?
        -Avocatul nu era din neamul nostru.Era tare bun!
        -Gustos de bun, aşa că...l-am mâncat!Eşti fără avocat!
        -Să-l mâncăm, să-l mâncăm, se auzi peste tot!
   Acu că aveai mâiniel libere, mă apucai cu mâna stângă de lobul urechii, şi mişcai veriga din ea.
         Se auzi o linişte suspectă, de parcă cineva ar fi aruncat cu Burete de Zgomot!Nu se auzea nici măcar o muscă zumzăind!
         -La naiba! A dispărut cina!

                                                               **

        John dispăru în Camera de Dormit, care era unul din cele trei cadouri pe care şi le alese din  Depozit.
Dacă pâna a intra în Sanctuar nu avea decât un obiectiv , acela de a supravieţui, acu' după ce Spiritul Sanctuarului îl pusese în temă, ştia că avea unul.Nu mai depinde în măsura de mai înainte, de hrană şi de lipsa unui loc de dormit, la fel ca şi Băştinaşi, motiv pentru care aceştia erau atât de uşor de ţinut în frâu.În momentul în care îţi este asigurată hrana, poţi să ai alte obiective.
       El nu ştia al cui fiu este, aşa că trebuia să facă la fel ca şi predecesorii lui, să işi caute Tatăl, pentru a i se oferi Darul, cât şi motivul De A Exista!
       Avea câteva luni de când îşi incepuse Căutarea, şi, de data asta Piticuţul, nu îi putea da nici un indiciu.Stătuse o zi întreagă cu el, timp în care îl pusese în temă cum ar putea fi depistaţi Cei patru, despre faptul că Magia lasă urme, şi o mulţime despre lucrurile depozitate.Îi mai spusese o chestie care îl intriga, faptul că el începuse a învăţa, Limba Universului, linbaj, cu ajutorul căruia, se putea înţelege cu toate Fiinţele Magice.
        Cei Patru , pe lângă puterea incomensurabilă pe care o aveau, aveau şi un egou pe măsură.Adică, cu cât eşti mai valoros, cu atât mai mare îţi este Egoul, iar ei, nu erau modeşti deloc.Aşa, că nu ar surprinde pe nimeni, dacă ai fi putut să găseşti pe Unul dintre Ei , nu pe un vârf de munte, sau într-o groapă marină, ci pe cel mai înalt vârf, în cea mai adâncă groapă.Vezi, în momentul în care îţi cunoşti adversarul, poţi deduce multe despre el, astfel, cercul se stânge.Totuşi, John nu ajunsese nici cu un cm mai aproape, dar, cine susţine că te poţi descoperi pe tine în DOAR trei luni?!?
      Acu' ce abia dispăruse, se uita la Căpcăunii din Camera de Judecată.Ştia ce fel de creaturi sunt, dar oare ar trebui să îi judece deoarece natura îi făcuse aşa cum îi făcuse? Poate că unii Băştinaşi meritau a fi mâncaţi.Şi comportamentul lor lăsa de dorit, dar cine era John să îi judece!
      De unde era, îi putea vedea fără a fi văzut.Camera sa de Dormit, era ca un Cort în care intrai, dar nu pe uşă, ci învârtind o  veriga din ureche.Alese să o pună acolo preventiv, deoarece unele creaturi sunt ahtiate după bijuterii şi...mai uşor era să vezi şi să confişti un inel de pe deget, decât o verigă urâtă din ureche.
     Căpcăunii, erau creaturi foarte greoaie, veri drepţi cu trolii, care însă erau mult mai mari şi mai stupizi şi...foarte puturoşi, mirosul lor fiind depistat de la un km.De obicei trolii se deghizau doar în oameni ai tomberoanelor, poate fiindcă, doar asta era singura vrajă pe care o ştiau.
     Căpcăunii erau însă mai inteligenţi, îşi găseau de obicei meserii ca şi vânători, rangeri, ghizi, îngrijitori de animale.Aşa puteau ascunde mirosul lor de picioare prea puţin spălate, şi puteau mânca carne de animale ,crudă, sau tratată termic, fără vreun pericol.
      Foarte rar mai mâncau oameni, mai mult îi speriau, ca să mai păstreze şi ei ceva din tradiţiile strămoşeşti.
      Nu erau deloc proşti, realizaseră prin numărul lor din ce în ce mai scăzut, că hrana cu Băştinaşi, nu este prea rentabilă.Probabil, de aceea jumătate dintre ei, lucrau în rezervaţii naturale prin Africa, unde mai aveau ocazia de a hali câte un individ , fără,a fi traşi la răspundere, deoarece monitorizarea populaţiei era destul de greu de ţinut, sau, pur si simplu, nu prea îi interesa pe cei de sus!
      -Mda, suspect de rapid a dispărut.unde, şi mai exact, cum a făcut-o? întrebă liderul lor
  Unul dinte ei plecă rapid din cameră la un semn discret al acestuia.parcă spunea că numele lui este...
     -John, mă numesc John răspunsei din Cameră!
 Privii la nedumerirea de pe feţele lor.Ştiam cu puteam fi auzit, citisem instrucţiunile Camerii!
     -John, de ce nu te arăţi?
     -Nu mă las eu aşa de uşor mâncat.Chiar dacă nu mă dezlegaţi, chiar credeaşi că mă puteţi reţine...Căpcăunilor??!?
      Îi văzui cum schimbaseră unul cu altul priviri speriate.Ca orişice Fiinţă magică, faptul că îi descopereai
Deghizarea, le făcea a fi vulnerabile, dar asta, cred că era o frică de a lor nejustificată.Oricum, ei încercaseră să blufeze, prefăcându-se a nu auzi cum le-am spus.
     -Arată-te şi poate vom fi mai blânzi, cu tine!
Aş fi putul să apar, dar nu vroiam să văd cum Dispar.Poate că, acum înţelegeam faptul de a fi descoperit natura trucurilor tale, se vede, că deveneam pe  zi ce trecea o Fiinţa Magică.
     -Am văzut că mascaţi destul de prost faptul că v-am ghicit, şi...Deghizarea voastră lasă de dorit...Căpcăunilor.
      -De ce ne numeşti aşa.Nu ştii că jigneşti lumea cu asemenea termeni? întrebă liderul lor, care se vede că era cel mai inteligent dintre ei.Crezi că îi place cuiva să fie numit în public Căpcăun?
      -Mie îmi place Şefu'...se auzi glasul unuia, mai prostuţ, se vede, înainte de a fi avut timp cineva să îi închidă gura.
     -Normal că îţi place, încercase acesta să drege busuiocul, ca să te pui bine cu Şefu', poate să ţi se adreseze şi cu ''Sloboz Prematur''!
      -Da Şefu' , aşa este!
   Poate dacă ar fi fost altul şi nu John, ar fi reuşit ce încercase,dar John, era John, vedea ce ochii lui de mai înainte, nu ar fi putut.Vedea Creaturile aşa cum erau ele, fără Deghizament.
      -E John, e John, auzi acesta din nou câteva glasuri piţigăiate!
      -Sunteţi Fiinţe Magice, la fel ca şi mine.De acord?
Când cineva spunea acest lucru, orice Fiinţă ar fi, şi se răspundea ''De acord'', Tratatul odată rostit trebuia respectat.
      -''De accord'' indiferenta dacă eşti sau nu!
   Încă nu mai încercasem un Acord, dar, aveam toate motivele să cred că au să se respecte.
   Am ieşit din Cameră, am păşit în faţa lor spunând conform Protocolului:
      -Sunt John, Fiinţă Magică.Vin în pace, şi accept pacea pe care mi-o oferiţi!
      -Sunt Lulu, Fiinţă Magică, accept pacea pe care o ofer!Vorbesc şi în numele alor mei, iar
fiecare dintre ei repetară ritualul, asta însemnând, că până data viitoare, eram prieteni, sau nu eram duşmani!


                                                                   ***


       Adevărul era că drumul meu, în lipsă de alte idei, ducea drept înainte.Nu am vrut să trec prin teritoriul lor, cum nu am vrut nici să fiu prins.Nu aveam nimic de căutat la ei, dar dacă timpurile m-au prins pe acolo, trebuiam să fac faţă.
      Am fost gărduit de ei o săptămână, timp în care m-am refăcut după efortul drumului, dar Etica spunea că cei care au pus primii piciorul  î, teritoriu de conflict, trebuie să despăgubească Fiinţa cu un dar.Ei, nu prea aveau ce îmi oferi, de aceia le-am spus să păstreze ce au ei, în schimb primind prietenial lor şi a fraţilor lor de pe alte meleaguri. dacă ar fi fost cazul.
      Erau bucuroşi că scăpaseră cu atât, la fel de bucuros ca mine, că experimentasem ceva nou, şi aflasem lucruri noi despre aceste Fiinţe magice.
      -Ştii, spusese Lulu, noi mereu am fost sub oresiune, asta deoarece tuturor le convenea să arunce în curtea noastră tot felul de acuzaţii, cu sau fără probe.Era mi uţor pentru, Cei de Sus să facă astea, deoarece, ştii şi tu cum este.
     -De fapt, nu ştiu, dar dacă vrei îmi poţi împărtăşi din aceste amintiri, chiar de sunt sumbre şi greu de povestit!
       Urmam Protocolul cuvânt cu cuvâmt.Lulu continuă.Se vedea că, deşi erau amintiri nu prea plăcute, îi plăcea istoria castei sale.
       -Noi toţi cei de aici, toţi  treisprezece, suntem din aceiaşi familie
   
   

Strand Up comedy la români

   
        Niciodată nu am ştiut diferenţa între Stand Up comedy şi one-man show. Ambele sunt cam americane,dar de ceva timp, le plac şi la români.Diferenţa dintre cele româneşti şi americane sunt următoarele:
    -La americani se iese cu capul sus pe uşă, după ce artistul a prestat!
    -la români, este obligatoriu să fie cel puţin o fereastră de evacuare!
    -La americani, artiştii sunt plătiţi după shwow,
    -La români, artistul este plătit după spitalizare, de către cei ce au ascultat, nu de patronul locaţiei!
    -La americani, artistul se retrage din activitate în faţa mulţimii,
    -La români, artistul se retrage din carieră în faţa unui public moldav!
                                                               ******
    Ieri, nu ştiam ce înseamnă Stand Up comedy,aşa că am intrat pe net să văd ce explicaţie îmi dau aceştia.Primul link a fost pe Youtube.Am înţeles rapid ce înseamnă, deşi io sunt cam greu de prins, de când am slabit, dar asta nu trebuia să v-o spun vouă!Pentru cel ce nu ştie termenul sus amintit înseamnă: Trebuie să fii negru şi mic, şă râzi de mama unui tip gras din public.Am încercat şi eu la mine la bar un asemenea show, şi mi-a ieşit poianta în totalitate, am râs de mama grasă a unui tip ...mai negru.Nu mi-a ieşit pe loc faza cu...a fi şi eu mic şi negru.Dar după trei zile, am fost negru total, deşi , nu mai mic, ci ...mai umflat!
                                                               ****
        Eu, când eram mic vroiam să fiu un Mercesdes, pardon, într-un Mercedes.Dar timpul a trecut, mi-a intrat  mintea la cap nu şi banii în cont pentru Mercedes , am îmbătrânit şi mă mulţumesc cu un căşciug, pardon, cu o Dacia, că la drumurile pe care le avem, nu ştii de te plimbi cu o  un coşciug de Dacie, sau, de te plimbi cu ea, ajungi în coşciug!
        Să ştiţi, că nu am  nimic cu drumurile din Romania, deoarece nici ele nu au nimic cu mine!Şi asta , deoarece sunt un şofer atât de prost, încît am condus doar o dată după ce mi-am luat carnetul, şi i-am rupt cablul de la timorerie de două ori, prin urmare, drumurile mele, şi drumurile drumurilor, niciodată nu se vor mai intersecta!
                                                                   ****
     Am o poantă, pe care vreau să o auziţi şi voi:
     -Ăăăăă!
     Eram destul de roşu la faţă, dar am insistat!
      -Pardon, mai încerc încă o dată, să îmi vină poanta!
    -Ăăăăăăă!
    -Vă mulţumesc. asta a fost tot.Nu mi-a ieşit poanta cum vroiam, dar DOAR voi cei din primul rând...O VEŢI SIMŢI
                                                                ***

Urmaşul zeilor

      O noapte întreagă mersesem prin pădure, mai exact de-a-lungul unui curs de apă.În fată mea vedeam gulerul de zăpadă a unui şir de munţi pitici, nu cred că aveau mai mult de 200 de metri, la poalele cărora, oamenii, gospodari cum sunt, au pus  culturi de viţă de vie.Eram super obosit, şi căutam un loc unde să îmi întind bătrânele mele oase.Pusesem vreo 6 kg la sărbători şi încă nu reuşisem să scap de ele, aşa că datorită greutăţii şi a lipsei de antrenament de mers pe jos mă sinţem cum se simte orice tip care a făcut 55 de km într-o zi...mergând pe propriile sale picioare.
       Văzusem nişte ninşe în versantul stâncos, despre care credeam că vor fi bune  să mă adăpostesc, mai mult de privirile oamenilor care ar fi trecut pe acolo, decât de alt gen de pericole minore.
        Zis şi făcut.Intrai în prima deschizătură po care o văzui, dar, mai cu grijă, să nu stârnesc vreun locatar al stabilamentului.Am avut noroc cu nu era numeni, pardon, nimic în grotă, am căutat cu privirea ajutat de lanternă un loc unde să mă întind.
       Găsii locul, mă aplecai să cercetez peretele de stîncă să văd de nu este prea rece, şi atunci...am simţit cum îmi fug picioarele, de parcă sub ele se deschise un tunel.În ciuda sperieturii coprpul meu nu a simţit contactul dur pe care ar fi trebuit, ţi chiar ăn ciuda oboselii, am putut realiza faptul că parcă alunecam pe un tobogan.
       Alunecarea s-a sfârşit de aproape un minut, iar eu încă stăteam în poziţia în care am căzut, impropriu spus ''căzut'' deoarece, nu am simţit vreo durere sau ce aş fi simţit în asemenea situaţie.
       La ce văzui în faţa ochilor gândii că. într-un fel sau altul, am trecut printr-un tunel prin peretele versantului, ajungând de partea cealaltă.
       Se vedea cerul senin, care anunţa venirea dimineţii, iar ăn faţa mea se întindea un luminiş plin de zăpadă, pe care se vedeau câteva urme anemice ale unor animăluţe ce încercaseră a-l strabate.Undeva în faţa mea se vedeau luminile unui cătun.
        Unde ''aterizasem'' era destul de confortabil, un loc optim pentru a petrece o parte din zi , dormind.Mă simţeam ascuns de priviri indiscrete, asta deaorece eram cam la trei metri deasupra solului, ca într-o încăpere, sau un cerdac al unei case, de unde puteam vedea totul, făra a putea fi văzut dacă mă întindeam pentru a dormi.

                                                                        '**

      Mergeam pe poteca pietruită din poieniţă.Doar după cinci metri mi-am dat seama, după ce am călcat pe un bolovan destul de măricel, că ceva nu este în ordine.Talpa mea parcă călca pe o suprafaţă netedă, de parcă mergeam pe holul din granit al unei instituţii şi nu pe un drum pietruit.M-am oprit locului, fără a întoarce capul, gândindu-mă la ciudăţenia faptului.M-am întors, m-am aplercat şi am atins piatra.Pentru zece secunde am rămas blocat, şi încă o dată am încercat să ating piatra.Gura îmi rămase deschisă şi cineva dacă m-ar fi văzut, ar fi crezut  pe bună dreptate că nu îmi erau toţi boii acasă.Şi cum ar fi fost dacă piatra pe care eu o vedeam că are circa un kil, era doar o iluzie, nu exista în realitate, mâna mea trecând prin ea, atingând o suprafaţă netedă exact unde ochii mei vedeau că este piatra.
      Am verificat altă piatră care era la o jumătate de metru, aceeaşi problemă.Pietrele nu existau, dar ochii mei vedeau că sunt.
      M-am aşezat în genunchi, am atins cu  mâna suprafaţa care era sub pietre şi pe care eu nu o vedeam din cauza lor, apoi, am întins braţul cât puteam, într-o parte şi în alta, pentru a vedea ce simt şi nu ce văd.
       Bună metodă.Am închis şi ochii, luând de bun ceea SINŢEAM nu ceea ce VEDEAM.
       Am rămas câteva minute să gândesc la stranietatea descoperirii.Mai întâi , modul cum am ajuns aseară în acest loc, de parcă am căborât pe un tobogan de aer, apoi faptul acesta nou, că pietrele nu existau, erau ca o iluzie optică.Dacă aram acasă, în vreun studiou, de eram vreo personalitate , aş fi crezut că mi se face o farsă, dar nu era cazul.Ştiam, nu eram prost, că există tehnologii de care nu auzisem, sau de care auzisem , cu ajutorul cărora să poţi face ce am văzut eu.Tehnicile astea se puteau face şi acum 40 de ani, dar...în condiţii speciale, cu vreun proiector ceva.etc.
       Am deschis ochii.Mi-am propus să merg mai departe să văd ce mai este aşa de stranie.Nu îmi era frică, eram puţin emoţionat.Ce mi se putea întâmpla? Ştiam că fusesem un băiat rău în ultimile trei zile, că furasem mâncare din câteva magazine pentru a suparavieţui, şi chiar făcusem şi 200 de europeni, din care îmi cumpărasem mâncare. Acu' că aveam bani, nu mai umblam cu cioara vopsită, să fur mâncare, aşa că mi-am cumpărat-o.Dacă m-ar fi arestat Poliţia că am furat, era pe bună dreptate, şi chiar de stăteam şi un an la puşcărie, nu era nici o problemă, deoarece nu prea aveam planuri pentru  următorii zece ani.Vroaim DOAR să trăiesc, şi asta pentru că nu găsisem vreun pistol pe undeva să îmi dea gânduri negre.
      De-a lungul potecii se vedea pădurea, dar şi o parte din munte, care, parcă fusese tăiat special în plan vertical pe distanţa de vreo 20 de metri, pentru această poieniţă.Se vedea clar urma mâinii omului asupra naturii.După ce se termina peretele de granit, sau de piatra din ce era versantul, continua pădurea circular, în mijlocul căreia era poana.Aceasta nu era mai mare de 50 de paşi lungime, şi poate ceva mai puţin lăţime, Iar pe partea opusă mie, se vedea un drum lat de vreo şase  metri, ca şi cum cineva se gîndise că ar trebiie să facă o cărare mai lată prin pădure, să treacă şi o maşină mare fără probleme.Undeva , la capătul drumului forestier, se ghiceau câteva acoperisuri de clădiri.
     Am văzut o frunză căzînd şi asta în ciuda faptului că pomii erau cu căciulele de iarnă, iar frunzele erau destul de rare.Am ăntins mâna să prind frunza în cădere, şi nu am fost aproape deloc mirat când...nu am simţit contactul cu ea, aceasta continuîndu-ţi căderea , de parcă mîna mear fi fost imaterială, sau, poate că frunza a fost.
      Pentru o clipă am luat în calcul că am murit şi nu pot atinge lucrurile, dar, cu un minut mai devreme eram pe jos mângâind pardoseala dură.Apoi, am gândit că poate dormeam, dar, niciodată nu avusesem visuri atât de realiste, şi, de multe ori, în vis ştiam că visez, dar NICIODATĂ nu m-am îndoit de ciudăţenia vreunui fapt, ceea ce logic mă face să cred , că nu dormeam.
     Am ajuns pănă la primul pom, am l-am atins, de fapt, am încercat să îl ating, mâna mea a trecut prin ceea ce vedeam a fi jumătate din pom, pentru a se opri într-un punc te care îl simţii solid.Din nou dădui cu mâna, stânga-dreata.Aceiaşi suprafaţă dura ca şi jos, ca şi cum ar fi fost un perete pe care erau pictate diferite lucruri...tridimensionale.
       Deodată, mi-a trecut prin minte să apropii faţa de suprafaţa pe care o atinsem.Bine am făcut.M-am uitat de-a lundul zidului pe care îl ghiseam şi...imaginea de astă dată era total diferită de cele precedente.Închizând un ochi iar pe celălalt punându-l pe perete, ca şi cum ai fi la colţul unei case şi ai scoate puţin capul să vezi de nu vine cineva, imaginea din faţa mea arăta...doar un perete lung, fără urmă de vegetaţie, pomi, sau altceva. care, la rîndul lui se opri într-un punct, nu prea departe, la vreo zece metri.
       Trasei capul de pe perete, ţinui mâna în contact cu el, apoi mersei înainte.
        Număram paşii.După şaptesprezece paşi mâna mea se opri.Repetai operaţia de mai devreme, văzui şi de astă dată acelaşi perete lung.
        43 de paşi.Cealaltă latură 51 de paşi.
         După cinci minute ştiai cu exactitate unde mă aflam.Eram într-o încăpere mare de cca 25-30 metri, şi mai înaltă decît puteai să ajung cu braţul meu.Şi...nici o uşă de ieşire!


                                                                        ***
        În ciuda descoperirii...macabre, ca să fiu puţin pozaic (Care ține de proză; propriu prozei. 2) (despre poezie) Care este lipsit de valoare artistică.)  şi să folosesc acest termen dur, nu eram deloc neliniştit.Aveam cu mine un rucsac pe jumnătate de mâncare, care mi-ar fi ajuns pentru 6-8 mese, timp în care aveam posibilitatea de a găsi o ieşire, şi dacă nu...cu D-zeu înainte!
      Locul unde dormisem eu, era ceva mai înalt de vreo doi -trei metri aşa că...nu reuşii să ajung din nou acolo pentru a cerceta locul, poate , dacă intrarea a fost acolo, ieşirea ar fi putut fi la fel de bine în acelaşi loc.
       Aşa că, din lipsă de altceva mai bun de făcut, începui să analizez fiecare palmă de perete pe care o simţeam în contac cu pielea, sau...cu ochii, prin noua metodă de vizualizare.
       După o oră descoperii că fiecare perete avea nişte forme neregulate, urmele unor trupuri de animale, oameni sau...altceva despre care eu nu ştiam. Erau nişte urme, ca şi cum cineva ar fi încercat să facă mulaje după ei. Animalele erau din profil, iar cinci urme, ale unui om, ale altui om dar...mult mai înalt, de vreo trei metri şi care avea grosimea coapsei cât a trupului meu, care cred că ar fi cântărit lejer o tonă, a unui primat, probabil  o gorilă, ceva, apoi urma unui corp cu un cap mai mare , care părea a fi o cască, la vreo 2.5 metri înălţime, a unui tip mărunţel, sub un metru, care nu părea a fu nici un pitic nici un cupil, asta datotită proporţiilor, cred că nu avea mai mult de 5 kg dacă ar fi fost real.
       Fiecare reprezentare era pe câte un perete, doar omul şi gorila erau pe acelaşi. La nivelul umărului mulajului, era şi căte o amprentă a palmei şi a piciorului stâng.
       Am introdus palma mea stângă pe urma lăsată de umanod, şi...pentru o secundă, am simţit o furnicătură şi...ceva din mediu s-a schimbat.După zece minute , timp în care încercam să îmi dau seama ce este diferit, am realizat.SE AUZEA GLASUL PĂDURII.
       Nu relizasem pînă atunci faptul că...era o linişte totală, deşi unele studii spun că onul nu poate trăi fără de zgomot în jurul său.
       De fapt, acum realizam că ceva mai devreme  se auzea un zgomot de fond specific peşterilor, un vuiet de aer, care acu' dispăruse total, lăsând glasul păsărilor să se audă, foşnetul vântului printre crengi, şi...susurul unui curs de apă, care , oricât de mult am căutat, nu am găsit sursa sa.
       Am apropiat din nou faţa de perete, în dreptul fiecărei laturi, să văd ceva care poate că am omis.Şi bine am făcut deoarece când am ajuns la forma umanoidă, am văzut pe perete ceva nou, ce poate că îmi scăpase, sau poate că apăruse ulterior.
        Era ca nişte trepte, nişte nişe mici, care purtau urma unor degete , ca şi cum peretele ar fi fost foarte moale, iar cineva ar fi vrut să urce, înfingând, pur şi simplu degetele în el.
        Am urcat, nu mai mult de trei metri unde am descoperit o cameră, care, la fel, nu se vedea , dar, deoarece nişele se opreau brusc, am pipăit locul şi am descoperit-o.
        Era o încăpere destul de mare, era total albă şi...nu respecta deloc regulile sălii de jos!
        Singurul lucru din  cameră era ceva între o  buturugă şi o stăncă micuţă.Am cercetat pereţii, nimic, aşa că m-a uitat la obiectul fin faţa mea.L-a pipăit, am încercat să îl misc, l-am ciocănit. Nimic.Aşa că, m-am aşezat cu fundul pe el, ca şi cum ar fi fost un scaun.
        Era confortabil, în ciuda aspectului grosolan la vedere şi pipăit.În momentul în care stăteai pe el, devenea de o altă textura, era ca un fotoliu condortabil, şi deşi nu vedeam fotoliul, crede-mă că îl simţeam.
         Am stat pe acel obiect o jumătate de oră, poate mai mult, poate mai puţin.Mă gândeam să îmi aduc rucsacul şi să îmi stabilesc reşedinţa acolo.Poate că voi nu cunoaşteţi faptul că sunt un tip tare greu de mulţumit în ceea ce priveşte poziţia obtimă de stat pe scaun, fotoliu, pat sau pe altceva.Deşi era foarte confortabil, îmi schimbam la fiecare cinci minute poziţia, poate din reflex , până ce mi-am tras picioarele sub mine, ca şi cum aş fi stat în poziţie de meditaţie.
       Deodată, în faţa mea a apărul un monitor ca de calculator, dar ceva mai diferit, care m-a lasat
perplex.
       După câteva minute de conteplare, timp în care m-am aplecat să văd de unde ieşea minitorul, care nu avea nici un suport  sau alte acccesorii, am scos picioarele de sub mine, iar monotorul a dispărut.
       Am urcat din nou pe ''fotoliu'' ca să îi spun astfel în lipsa altui cuvânt, şi am aflat cum se deschidea monitorul
        O zi întreagă, am atins supafaţa acestuia, până am învăţat câteva chestii uzuale, cum ar fi, să văd îmaginea de afară pe monitor, să ascult o muzică extrem de plăcută, ceva care de fiecare dată când ascultam, mă adormea, şi erice aş fi făcut, nu puteam trece de prima pagină, pe care io bănuiam că erau scrise instrucţiunile.Bănuiam, deoarece limbajul acela de semne, imi era total necunoscut!

                                                               ****


        A trecut ceva timp.Nu o săptămână, nu o lună, nici un an, deşi aveam motive să cred că trecuse câteva anotimpuri.
         Nu are rost să vă explic că am învăţat să citesc şi să vorbesc spaniola în mai puţin de trei luni, sau italiana, deşi, engleza îmi este şi acum destul de străină.Nu spun că am o memorie prea bună, dar de când stau aici, mi-am dat seama că sunt mult mai receptiv, reţin 300% şi cu toate astea, nu prea am făcut mari progrese.
          Dar să explic mai întâi, despre ce este vorba.Am înţeles imediat că ceea ce aveam în faţă era un computer, dar pentru a putea să lucrez cu el, eram obligat să trec nişte teste.Pagina care se deschidea oferea doar câteva vederi  de undeva de afară a pădurii din zonă, din mai multe ungiuri.Această operaţie era setată automat, doar dacă te aşezai corespunzător pe ''fotoliu''.
          Când accesai calculatorul, acesta îţi deschidea o pagină cu simboluri, care era un abecedar într-o limbă necunoscută mie.Atingând fiecare sinbol, o voce îmi spunea  în capul meu,  echivalentul în acea limbă, pentru fiecare literă în parte, de parcă cineva încerca să mă înveţe telepatic care este alfabetul.Partea bună era că, am învîţat destul de repede, cea proastă era, că nu ŞTIAM ce am învăţat.
          După vreo câteva săptămâni, am repetat şi io la rândul meu, după glasul telepatic şi, stupoare, s-a schimbat pagina.
          Acum mi-a venit ceva mai uşor, deoarece aveam şi imagini care să mă înveţe.Dar mergea greu, deşi stăteam opt-zece ore pe zi, era destul de greu să înveţi pe de rost combinaţii de sunete, pe care nu le-ai auzit niciodată, pentru a avea acces mai departe.
         Probabil, că acesta a devenit şi scopul meu, de a ajunge cat mai departe.
         Cred că vă întrebaţi, cum am putul trăi mai multe anotimpuri cu...6-8 mese.Răspunsul este simplu.Am mâncat!
          După ce a ieşit monitorul, camera s-a modificat puţin, iar eu  nu văzusem deoarece totul era alb şi transparent.A apărut un pat, o măsuţă dintr-un material transparent care avea şapte boluri pe ea.Eu, ca un tip ordonat ce sunt, mi-am aşezat puţinele lucruri personale pe pat, apoi am pus în boluri alimentele şi fructele.Sticla cu apă şi cutia cu lapte, le-am pus pe masă.
         Aveam doar o banană pe care o mâncasem la prima masă.Mare mi-a fost mirarea când am vrut să mănânc un măr şi...am văzut banana pe care eu ştiam că DEJA o halisem pe fructiera în care fusese cu câterva ore mai devreme.
         Nu am aruncat cojile undeva, doar le-am pus pe o altă fructieră, şi...pe ea acum erau cojile a două banane .
          Răspunsul mi-a venit rapid în minte.Aveam room-service.
          Am verifivcat şi celelalte boluri, în fiecare aveam câte un măr, un piept de curcan, o cutie de brânză, o prajitură în plus, ca şi cum cineva vroise să îmi facă cumpăraturile , şi neştiind ce să îmi cumpere, repetase ultima listă!
          Îmi venea greu să cred aşa ceva.Sigur, ceva îmi scăpa.Nu puteam crede că bolurile, pur şi simplu multiplică ceea ce puneai în ele.
          A doua zi, fusesei la fel de uimit, când văzui încă o o cutie de lapte, un energizant şi o sticla cu apă, alături de cele pe care le pusesem eu.
          Am stat şi m-am gândit mai mult la poveştile copilăriei, şi am acordat  mai mult credit acestora.Erau poveşti care spuneau de masa care se umplea cu bucate, de punguţa care a doua zi dubla suma precedenţă, etc.
          Voi sigur nu mă credeţi, gândiţi că eram prea drogat de la ciuperci sau că am dat-o în fantasme.Dar, io nu vă oblig!
          
          
                                                                        *****

       După vreo jumătate de an, am reuşit să termin programul , parcurgând  tot abecedarul, care presupunea că sunt cunoscător a limbii necunoscute, la modul teoretic.
       Acum puteam deschide destul de multe ferestre cu comenzi vocale, pe care le spuneam în noua limbă.
        Dar să lăsăm puţin ce am învăţat să fac la calulator şi să amintesc şi de alte aspecte ale vieţii de zi cu zi, care umpleau timpul rămas liber.
         Am amintit pe undeva că eram ''posesorul'' unui frumos trup de...peste 100 de kg şi vreo 30 kile de grăsime.Am descoperit că aveam nevoie de mişcare mai mult decât credeam, deoarece practic eram sedentar.Cred că mai pusesem câteva kg în prima lună, aşa că, am început un program de slabit bazat pe mişcare şi controlul mâncării.
         Mi-a fost greu primele două luni, dar făcând căte cel puţin două ore de genoflexiuni, flotări, alergare, am reuşit după juma' de an să ajung la forma fizică pe care am avut-o când eram elev de liceu. Nu ştiu ce greutate aveam, dar executam nişte mişcări, de care nu credeam că sunt capabil.
         Deoarece acum puteam reda cel puţin 100 de expresii uzuale în Limba Necunoscută, cum generic am hotărât să îi spun, am reuşit să mai dechid câteva încăperi, care nu se vedeau sau se puteau ghici.
         Am spus toate expresiile pe care le-am învăţat, şi...am reuşit.Deschisesem uşa unui depozit, sau aşa ceva, ă, care erau aşezate pe rafturi şi etichetate diferite obiecte, de la cutii sigilate, despre care nu ştiam nimic, până la obiecte al cărui uz îl ştiam şi eu.În fiecare zi stăteam câte o oră cotrăbăind printre ele.




                                                                  2.    Spiriduşul

         

        Printre lucrurile frumos aşezate în depozit, mi-au atras atenţia câteva manechine.Nu ştiu dacă ăsta este termenul corect, dar aceste manechine erau aşezate în piciare, şi nu respecta regula celorlalte exponate, nu aveau nici o notă explicativă, chiar dacă era scrisă în Limba Necunoscută.
      Am pus mâna pe ele, erau dintru-un material moale, ca si cum ar fi fost corpuri umane, dar, mult diferit de designe-ul cunoscut de Pământeni.
      Erau mai mult de zece manechine, dar mie mi-a atras atenţia unul mic, care părea să fie corpul unui om micşorat de trei ori, ce nu cred că avea mai mult de 60-70cm înălţime.
      Timp de trei zile am venit şi am încercat să îmi dau seama ce este cu el.Găsisem şi o papirus explicativ sub suportul pe care era pus, dar, nu prea i-am dat de cap.
       M-am uitat şi la celelate manechine,  nu prea m-au tentat a le atinge, deoarece, unele erau prea groteşti, din punctul meu de vedere, altele erau pur şi simplu uriaşe, având greutătea de zece ori mai mare decât aş fi putut eu manevra.
        Cu piticuţul acela era altceva.Micuţ şi uşor, îl puteam întoarce pe toate feţele, să îl studiez, etc.
         După trei zile mi-a venit o idee.Am luat manechinul şi l-am dus la peretele care corespundea mulajului tipului mic de statură.Pur şi simplu l-am pus cu atenţie în acea cavitate, care l-a primit, de parcă de acolo fusese.
          Preţ de câteva secunde m-am dat înapoi să privesc, dar...corpul dispăruse, lăsând mulajul gol ca mai înainte.
          Am verificat cu mâna întroducând-o în spaţiul liber, nu am mai găsit piticuţul.
          Mi-am făcut treaba pe care o făceam în fiecare zi şi...simţii o schimbare greu sesizabilă.Eram aproape sigur că mai este cineva prin jurul meu, deşi, niciodată nu se auzise vreun zgomot ciudat.
           Am intrat în depozit şi mi-am luat un obiect cu o suprafaţă reflectorizantă  ca o oglindă.De câte ori aveam impresia că sunt urmărit, priveam prin oglină în spatele meu, căutând.
           După câteva zile, am avut certitudinea că ceea ce presupusem era adevărat.Nu am văzut pe nimeni, dar am văzut o mişcare în spatele meu, când eram în depozit, ca şi cun cineva călcase şi lăsase urma paşilor.Bănuiam eu cine putea fi.
          Din nou m-a ajutat depozitul.Am luat cîteva obiecte, printre care şi un bol cu un praf, cu caracteristicile făinii, pe care am avut grijă să îl pun deasupa celorlalte lucruri.Ştiam că de fiecare dată când suspectam că sunt urmărit, eram în acel depozit, aşa că, dacă teoria mea era adevărată, aveam să descoper imediat.
          Am sesizat mişcarea, m-am făcut că scap bolul, care a presurat praful, mai bine decât speram, ocupând toată suprafaţa liberă, de parcă ar fi avut memărie proprie, sau ar fi înţeles planul meu.
           Nu m-am uitat înapio prin oglindă, nici măcar nu am întor capul, dar am înconjurat zona revenind după cinci minute.
           Am avut dreptate.Văzusem nişte urme de paşi, care corespundeau...Piticuţului.
           Fără să mă uit expres la ele, le-am urmărit cum duceau...spre postamentul unde fusese dintotdeauna.Deodată am pus mâinele unde suspectam că este, spunând:
         -Te-am prins hoţomane!

                                                                **


           
       Deşi nu vedeam nimic, totuşi simţii în mâinile mele corpul flexibil ale Piticuţului.Se auzi un sunet, ca şi cum cineva si-ar fi dres  glasul, apoi o voce plăcută spusese:
      --GDGFHHIUşm,. njiutzrtrdzuio98765rv !
      -Ceee? Nu înţeleg nici un cuvânt!
      După o pauză de câteva secunde auzii!
        -Păi cum să mă înţelegi dacă nu eşti setat pe lungimea mea de undă?!?
       Am rămas câteva secunde perplex.Chiar dacă vorbisem, nu mă aşteptasem să mi se şi răspundă în limba părinţilor mei.Aşa că, uimirea mea  era perfect normală.
       -Ce te aşteptai să nu ştiu a comunica pe înţelesul urechilor tale Băştinaşule, spusese Piticuţul uitându-se în ochii mei cu nevinovăţia unui prunc!
       Încă îl ţineam strâns cu mâinile.Realizasem într-un sfârşit, apoi, îi arenjasem acoperământul spunând totodată.
       -Îmi cer scuze pentru modul în care te-am tratat.De vreo jumătate de an nu am vorbit cu nimeni, de când sunt aici izolat.Şi...m-aţi luat prin surprindere.Aveţi scuzele mele!
        Piticul îmi aruncă o privire profundă, care parcă îmi cântărea cuvintele, să vadă cât de sincere erau.Eu am făcut ceea ce ar fi făcut orice om în situaţia mea.I-am prins mâna scuturândui-o spunând:
        -Mă numesc Jack, prietenul dumitale!
        

                                                             ***

         Toţi copii la un moment dat au vrut să aibă câte un prieten mititel cât un spiriduş, şi  eu deasemenea.Nu ştiu de ce, dar acest lucru parcă conferă siguranţă, etc.
          De aceea poate că alesem piticuţul să îl surescitez, deşi, pe atunci nu ştiam că aşa ceva s-ar putea.Şi acest lucru, mi se pare că îmi reuşise.
          -Deci, tu eşti John, dar ce mai eşti în afară de nume?
          Reflectai puţin asupra întrebării.
          -Păi, sunt om, nu sunt de prin aceste  locuri, am venit să îmi caut un rost în lume, am 40 de ani, fără copii, soţia a plecat cu altul.Cam ăsta sunt eu.Dar tu?
         -Eu sunt ceea ce sunt, încă nu am terminat cu tine.Cum de a ajuns trupul tău în acest sanctuar?
         -Accidental!
         -Un răspun cu puţine cuvinte, dar eficient.Ai ajuns accidental, dar ştii ce este acest loc? De ce ai fost acceptat aici?
          Deodată valul pe care îl avusesem peste ochi se ridică şi, datorită unei întrebări, îmi dădui seama de răspunsul pe care îl aveam de mult.
           -Acesta este un loc magic, dacă înţelegeţi cuvântul, iar eu am fost acceptat, pentru că, eu şi locul, avem ceva în comun!
           Piticuţul se uită, ca şi data trecută, adânc în ochii mei, apoi spuse.
           -Ieri, nu aveai acest răspun, dar sunt mulţumit!Acum , răspunde-mi, cine sunt eu!
           Mă gândii preţ de o secundă.Clar că ştiam, ce este, nu cine este!
           -Dumneata, eşti unul din locatarii acestui loc, eşti legat de el, mai mult sau mai puţin.
           -Cuvintele mele ar fi altele, dar sensul ar fi acelaşi.Şi, ce ai de gând să faci?Ai întrebări?
          -Am sute de întrebări, dar mai bine te las pe dumneata să îmi spui ce trebuie!
          -Bine, cum de ai putut intra în locul unde trupul meu îşi făceam somnul? Acest loc se deschide doar o dată pentru o intrare şi o dată pentru o ieşire, şi asta o dată la o Temporadă.Pe tine te-am văzut intrând de mai multe ori.
          -Am încercat toate cuvintele pe care le învăţasen în în Limba Necunoscută, iar acesta s-a deschis.Nimerisem parola!
           -Acest loc are voinţă proprie, se deschide cum vrea el.Dacă aşa a vrut, înseamnă că a avut o raţiune în acest fapt.Deşi, nu înţeleg toate cuvintele tale îmi dau seama ce ai vrut să spui.
           -Nu înţelegeţi, tot ce spun, dar cum de vorbiţi limba mea?
           -Eu nu vorbesc limba ta, nici tu pe a mea.Doar, ne înţelegem,Limba mea este mult prea complicată  pentru a fi învăţată într-o existenţă de Băştinaş!
           Incruntai fruntea.Era destul de complicat fără explicaţii suplimentare!
          Continuă!
          -Locul acesta este de la Început.A fost făcut pentru cei Patru.Apa ,Aer,Foc.Sol.Ei sunt Elementarii, sau ceea ce voi numiţi, Zei!
          Lumea era simplă şi devenise plictisitoare.Zeii zămislesc foarte greu, o dată la un Ciclu, ceea ce înseamnă vreo zece-douăzeci de existenţe băştinaşe.Aşa că, pentru a nu se mai plictisi, au dat suflare pământului şi fiecare Elementar a creat câteva două exemplare din fiecare specie, pe care le-au dus în cele patru colţuri ale lumii voastre.
          Puterea celor patru este magnifică, fiecare dintre ei poate strivi lumea, sau alte lumi, doar cerând a se face acest lucru.Puterea corpurilor fizice sunt pe măsura puterii lor spirituale.Nimic nu a existat şi nu va exista niciunde în Univers ce să poată strica trupurile lor.
         Eu sunt creat de ei, la fel ca cei asemena mie, dar trupul meu nu sunt din acelaşi material, cândva, peste mii de Cicluri, se va disipa.Dar spiritul este din aceeaşi constituţie ca a lor, dar diferit totuşi.
        Trupul mi-a fost creat din această stâncă din care este făcut Sanctuarul, mai exact, din locul unde tu m-ai reactivat.Şi, eu sunt ceea ce s-ar numi, Spiritul Sancuarului, cel care îl animă, Conştiinţa lui, Stăpânul său.Eu sunt partea detaşabilă a acestuia.Şi tot eu, am fost cel care ţi-a permis intrarea aici, deşi am vrut să văd, dacă şi tu ştii asta.
       Spiritul Sancuarului se opri.Profitai de ocazie pentru a -l întreba.
       -Dar unde sunt Zeii acum?
       După o clipă de tăcere, spuse.
       -Aş vrea să ştiu şi eu asta!


                                                                               ****

Adolescenţii!

           Adolescenţii sunt cea mai de neînţeles specie din Galaxie, asta o poate afirma sau confirma oricine, de la Viermele Polar, la Vrabiuţa Elastică.Oricine.
           Aşa că înţelegi acum când spun cât de greu mi-a  fost să intru , încă o dată în Lumea lor, să îmi îndeplinesc Misiunea, şi, cel mai greu, să găsesc Poarta de ieşire, pentru a nu rămâne blocat acolo pentru Veşnicie.Dar, poate la o adică, nu ar fi deloc rău să mai fiu încă o dată în pielea unui Adolescent, chiar dacă mintea mea este mai matură, mai organizată, şi setată pe un mod diferit decât a lor!
           ...alergam ca nebunul într-un cămin în care probabil că dormeau Adolescenţii, deşi nu văzusem deloc tumultul specific lor, alergatul pe holuri, ţipetele de bucurie, care se amestecau cu cele de dezaprobare, sau sunetele de cocoşi în călduri, sau de puicuţe în alergare.Nimic din toate astea, ci doar holuri întunecate, pe care alergam eu mai să îmi rup Adidas-ii.
            Holul făcea pe dreapta, eu după el, am deschis uşa cu fereastră mare de sticlă prin care se vedea afară şi, după ce am câştigat proba de viteză de 400 de metri, se merita să îmi trag sufletul, sau să privesc spre Nr.Doi, care după duduitul din spatele meu ştiam că avea doar o secundă în spatele meu.
          Şi l-am văzut! Poate era mai bine să îmi fi continuat alergarea căci ce am văzut era ceva ce m-a făcut să îmi paralizeze picioarele de frică, şi chiar dacă aş fi vrut  să îmi continui cursa, nu cred că aş fi avut puterea necesară.Bin, cred că şi voi meritaţi a şti ce au văzut ochii mei, deşi cuvintele îmi sunt sărace , nu pot deloc descrie stările prin care am trebut, de la perplexitate la uimire, la frică, la admiraţie, Nici mai mult , nici mai puţin, în faţa mea ...un cocoş, dar nu era un cocoş normal, masculul puicuţeşor pe care le ştim noi din curţile noastre, ci un cocoş înalt, cât un om, subţire, ci piciarele lungi şi atletice, cu un corp fusiform, mult mai subţire decât a unui adult, de fapt, părea un...adolescent, sau poate , un copil, în afara faptului, că avea capul, labele de cocoş şi era dezbrăcat, şi i se vedea...alt cap de cocoş, dar mai mic, cam cât un cap de găină normală, de parcă ar fi capul fratelui său geamăn siamez.Sincer, nu ştiam ce naiba era creatura aia care mă urmărea, mai ales că avea şi o piele de...găină, urâtă, sub care se ghiceau celulele grase de grăsime.Brrrr, ăsta cred că ar fi fosr răspunsul corect pentru anomalia din faţa ochilor mei.Şi o găină sau un cocoş, care are vreo 15 kg, care dacă te urmăreşte, poate că nu te omoară, dar sigur pe poate lovi cu ciocul ala destul de mare şi de puternic!
         După cîteva secunde de pauză, timp în care eu îmi trăsesem sufletul, iar Orătania se uita peste tot, încercând cu creierul ei de găină, să găsească un răspuns la o întrebare, sau poate, avea un răspuns, dar căuta o întrebare.
         Nu am aflat nicioadată dilema Păsării Mutant, deaorece suflul mi-a revenit, bateriile mi s-au reîncarcat, şi cu frica de viitor în suflet, am făcut  la fel ca şi toţi predecesorii mei, care au fost puşi în faţa problemelor, mi-am luat picioarele în spate, sau Tălpăşiţa, mai pe româneşte!
................
          Cu frica în spate, văd în faţa mea o farfurie zburătoare de mică dimensiune, nu mai mare decât un scaun, care trece în zig-zac pe lângă mine, mă depăşeşte, apoi revine.Asta înseamnă un singur lucru: trebuie să prind autobuz...ăăă, OZN-ul , pt că realizez că este singura cale de a scăpa de situaţie, oricare ar fi ea.
         Mă risc, ştiu că este OZN-ul homoxexual, dar, cînd ajunge la mine, pun piciorul pe el, la fel cum a făcut şi partenierul meu de fugă, corpul zburător deşi mai mic decât mine  îşi măreşte volumul, şi...mă înghite, aşa ar fi spus urmăritorii mei dacă ar fi fost interogaţi, sau poate că aşa au spus partenerilor, colegilor, superiorilor, sau părtaşilor...lor!
         Înăuntru este aglomeraţie, erau trei scaune, şi cu mine eram cinci persoane.Eram destul de înghesuiţi, dar de câte ori a ripostat un bărbat cu înclinaţii bisexuale faptul că stă prea aproape de alt bărbat?Pardon, io ripostez, dar ceilalţi, nu!
          Cred că faţa mea era destul de crispată, deoarece cel care era la pupitrul de comandă. îmi spune:
          --Du-te la baie, pari constipat!
          Nu am apucat să spun nimic, când alt tip din formaţia OZN spune:
          --Cu o sută am întreţinut relaţii sexuale inverse.Cu o sută!
          Mă luă cu transpitaţie, ştiind ce proastă reputaţie au OZN-auţii, care răpesc persoanele. fac experienţe pe ei, şi le bagă în funduleţ, fel de fel de sonde.Dacă ar fi foast doar la femei, nu mă interesa, dar am auzit că băgau şi la bărbaţi.Dar ce face omul cu popo-ul lui, îmi este indiferent, atât timp cât nu este vorba de popo-ul meu.
          Uitându-mă la ...salvatori, am văzut că erau umanoizi, la fel ca şi mine, unul cred că avea chiar şi greutatea mea de un porc şi jumătate, în rest, nu arătau deloc cum aş fi crezut că arată un...extraterestru, mi se păreau destul de...tereştri.
           Tipul cel care spusese de 100 de relaţii, continuă:
           --Toţi cei o sută m-au penetrat, se subînţelege , adăugă el cu un gest complice cu ochiul!
           ....................
       
          Greu şi alambicat, complicat şi  încâlcit!
          Adolescenţi, la greu, peste tot, de diferite etnii, aparteneţe diferite,găşti, etc.Nu ştiam cu cine fraternizez, cine este împotrivă, cine nu se împlică, care îmi permit trecerea nestingerit ca şi cum acel colţ de stradă nu ar fi fost al grupului lor, nu în sensul de proprietate, se subînţelege, ci după alte legi nescrise.
etc

Martirul

  ...nu ştiu cât mai pot emite în direct până când voi fi prins de autorităţile, oarbe când este de a vedea adevărul, dar care excelează în a executa pănă şi ordinile pe care le-ar da un copil mic, dacă acesta este fiul şefului sau ale căţelului acestuia. De aceeia am ajuns unde am ajuns, deoarece suntem prea săraci sa ne permite să ne pierdem locul de muncă, prea avizi de putere atunci când ni se promite promovarea, prea slabi pentru a ne permite să nu ne tratăm egalul ca pe un infractor care o merită.Niciodată nu vom putea evolua dacă nu devenim conştienţi de faptul că suntem uneltile altora, care nu neapărat trebuie să se fi ridicat din rândul nostru, chgiar dacă noi am fost cei care am peris puerea lor, intr-un mod sau altul.In ultimile zeci de ani am reuşit să depăşim unele ptrejudecăţi şi să schimbăm pe alocuri câteva lucruri, care în unele ţări a fost un foc de paie, dar în altele s-au schimbat lucrurile simţitor pentru unii, în od pozitiv, pentru alţii în mod negativ.
    Ce vă voi spune acum sunt sigur că va fi privit cu suspiniune de toţi, deoarece sunt un tip normal fără putere de convingere, adică fără resursele care ar putea să vă facă să vedeţi realitatea.Aş putea avea posibilitatea de a vă convinge, dar asta ar presupune să fac uz de multe tertipluri de care uzează şi cei care vă reprimă, iar atunci, care ar mai fi diferenţa dintre mine şi ei, dacă folosim aceleaşi metode?!?
    Dacă o persoană la ăzece mii va crede cele pe care vi le voi descarca acum pe toată reşeau de net din toată lume în zeci de limbi diferite pentru a putea fi înţeles de toţi...

GENTLEMAN and Charlie Chaplin II

 Concurs de talente, Anglia!
           1.  Introducere:
        Sute de persoane de toate culorile, vârstele, naţiile erau adunate într- sala foarte largă şi frumoasă din Oxford Street.Zgomotele pe toate tonurile făceau sala să reverbereze într-n mod plăcut, iar culorile diferite care se  vedeau peste tot făcea încăperea să arate ca o uriasă floare pestriţă.
       Doi tipi care păreau a se detaşa de imensul grup, nu prin faptul că erau altfel îmbracaţi sau că nu stateau şi exersau la intrumente sau nu jonglau fel de fel de obiecte, treceau de la o persoana la alta unul filmând şi  punând întrebări tinerilor.Nu are rost să aflăm ce vorbeau, lucrul aceasta nu interesează deocamdată pe nimeni, ei făcând doar un intro pentru a avea o statistică a diferitelor valori pe care le putea avea participanţii.
      Părea că fiecare ar fi ajuns la aceiaşi concluzie:  porcul se poate îngrăşa în ajun!
         2.Concursul propriu-zis!
         -Urmatorul, va rog!
          In viteză maximă (pentru un om încalţat cu pantofii invers)  intră pe scenă un tip echipat  a' la Charlie Chaplin, care nu se opri şi ieşi prin partea cealaltă a scenei.Apoi timid îşi scoase uşor capul de după cortină parcă facându-şi curaj  să iasă .După câteva tentative care stârniră o tentativa anemică de ras din partea unui spectator, Charlie îşi făcu apariţia în faţa scenei, se clătină de cateva ori , îşi scoase haina care evident că era foarte stâmtă şi scurtă la mâneci, apoi făcu câteva genoflexiuni flexând genunchii în exterior nu în faţă cum face un om normal, roti braţele de câteva ori şi îşi umflase pieptul, fâcând şi câţiva paşi la dreapta şi la stânga cu un pronunţat mers de...cocoş.Făcu  mâinile pâlnie, mai făcu vreo trei mişcari pentru aşi drege vocea apoi încercă să vorbească, dar...nu scoase nici un cuvânt!
          - Bună ziua dle...
          Charlie încerca din nou să vorbească, dar nu scoase nici de această dată vreun cuvânt.Făcu timp de o secundă o faţă ploată, după care fizionomia i se schimbă arătând ca şi cum îi venise o idee.Se îmbrăcă din nou, iar după o secundă scosese un caiet mare cât un caiet studenţesc înclină capul salutând încă o data publicul şi juriul, desfacu caietul pliind coperta peste celelelte foi şi arătă către juriu ce era scris:
        -BUNĂ ZIUA TUTUROR, MĂ NUMESC CHARLIE CHAPLIN. Pe foiae era scris cu majuscule aceasta frază!
        Membrii juriului zâmbiră o secundă, apoi femeia spusese.
        -Va numi Charlie Chaplin, sau îl interpretaţi pe acesta.Şi, de ce nu vorbiţi?
        Charlie ţinea caietul  la nivelul pieptului, apoi întoarse pagina.Pe ea se putea citi următoarele.
        AM ÎNCERCAT SĂ VORBESC, DAR NU POT. AICI AVE'I O COPIE DUPA ID-UL MEU
      Cameramanul  luă un prim plan cu imaginea arătată şi pe marele monitor instalat deasupra scenei  se putea vedea copia unui ID pe care scria Charlie Chaplin, data naşterii etc.
         -Mă rog, dacă aşa susţineţi, pentru mine este în regulă.Şi, pentru ce aţi venit în această seară?
         -Pentru a câştiga concursul, se înţelege spusese alt membru din juriu, dar...rămâne să vedem dacă veţi trece de prima rundă!
         In timp ce vorbiseră cei din juriu, Charlie se uită foarte atent la ei, dar cu o faţă comică, care stârni amuzamentul câtorva persoane.La auzul râsetelor, Charlie făcu binecunoscutele-i reverenţe, trimiţând   şi bezele doamnelor şi domnişoarelor, iar după ce juriul termină de vorbit, întoarse pagina şi după cum făcuse şi mai devreme arătă textul care era scris.
        +VOM VEDEA. VA ROG SĂ VĂ GÂNDIŢI FIECARE MEMBRU DIN JURIU  LA CÂTE UN OBIECT MIC DE CE CULOARE VREŢI, CARE POATE INTRA ÎN PALMA UNUI ADULT.VĂ ROG ÎNCEPEŢI!
        Cei trei din juriu făcuseră feţe-feţe, dar în principiu se arătară de acord.Charlie întoarse foaia încă o dată, pe ea scriind... DUMNEATA TE-AI GÂNDIT LA CEVA MAI MARE, DAR FACĂ+SE! 3,2.1!
        Charlie se apropie de juriu la trei metri cu palma catre ei, apoi în liniştea mormântală care cuprinse toată sala, deschise palma catre femeia din juriu scoţând o margareta galbenă, ce o puse pe palma stângă care era deschisă, fiecare om putând vedea ce este pe ea, după se uită câtre al treilea membru din juriu, scoţind o radieră de culoare roz, pe care o puse alături de floare şi, uitându-se către cel din mijloc, închise palma , deschizând-o la fel de rapid făcând să apară pe ea...un borcan de dulceaţă de coacăze!
        După tăcerea care se instalase cu zece secunde mai devreme, se auzi un ropot de aplauze care ţinură cel puţin un minut.Cu un zâmbet timid Charlie se uita atent la fizionomiile celor din juriu şi înainte de a întrebă cineva ceva, întoarse foaia pe care scria...FII ATENT CE ÎŢI DOREŞTI! Charlie rămase cu palma tot întinsă aplecă capul la nivelul pălmii şi suflă spre obiectele din palma sa, care apoi brusc lăsă palma jos şi...obiectele plutiră lin spre fiecare din juriu. Se auzi cineva care aplăuda din partea dreaptă a cortinei, cineva pe care spectatorii nu îl vedeau, si apoi se auzi un ritm din ce în ce mai alert de tobe, cum se poate auzi la circ, când zgomotul atinde intensitatea maximă, se auzi un ultim bubuit şi...toată lumea care erau cu ochii pe scena avură ocazia să vadă cum protagonistul nostru...dispăru!

Gentleman and Charlie Chaplin!!!

        O foame la fel de aprigă ca în `44 sau 34,- nu mai tim minte care a fost anul cel mai rău- se lăsă şi peste biata mea famile, aşa ca făcui ce mi-a mai ramas, adică luai un credit de la bancă şi plecai spre ţările calde.Nu avem nici o varianta de suparvieţuire în afara de cei trei sute de euro, pe care trebuia să-i gestionez foarte bine în...urmatorul an. Deci, prevedeam o noua perioada de foame!
      Deja mă vedeam dator la  bancă şi...să nu mai lungesc.
      Aveam o sătpămână de somn la sacul de dormit, mă spălam în râu şi nu reuşisem să muncesc nici macar o zi!!! Căutasem de muncă pe la toate fermele din zona Madridului, şi totalizasem deja peste 100 km mers pe jos .
       Ajunsesem într-un oraşel şi după ce petrecui toată ziua prin suburbii după muncă, obosit fiind intrai într+un magazin retro să îmi odihnesc ochii.Nu prea am înţeles bine ce îmi explica bătrînul acela, dar cu doar un euro îmi cumpărai la ofertă superspecială un joben, un frac un pantalon bufant şi un baston, la asta se adăugă şi o trusă de machiat-fardat  care nu lipseşte din bagajul unui artist.Limba mea spaniola lăsa de dorit sau poate accentul prea british al bătrînului era mai greu de digerat, de aceia nu înţelesem decăt că acel costum era original ( din anii '20 ) şi că nuş'ce mare actor îl purtase.Cred şi io, la incredibilul preţ de un euro, calitatea face preţul!
      Bătrânul mă tot zorea să încerc costunul, care ,,cică îmi vine ca turnat, deşi ştiam că la suta mea de kile aratam ca un adevărat gentelman în vestul sălbatic! Dar să îi fac pe plac, ( abia imi schimbasem şosetele si tricoul, mă băisem în râu) luai hainele şi le îmbrăcai, care...îmi veneau ca turnate, dacă era să ascult laudele moşului.Nu a contenit să laude cum îmi stătea, că parcă mă născusesem în ele, etc aşa că ,deoarece nu puteai să văd cum îmi stau, căci oglindă nu era pe acolo, si ziua permitea să merg îmbracat in haină cu mânecă.
        Mi-a plăcut ideea moşului, nu eram la mine în oraş să îmi fie ruşine, aşa că hotărâi să merg îmbrăcat în acea ţinută, şi cu ocazia aceia să văd oraşul şi să îmi cumpăr ceva de ale gurii.
   Oprii în faţa unui magazin, deschisesem politicos uşa unei bătrîne să intre, mă oprii în faşa uşii deoarece încercam să îmi amintesc un lucru de care nu eram sigur.Moşul îmi dăduse şi o trusă de machiat, dar vazusem ceva ce pe moment nu înţelesem ce era.Am deschis trusa, care pe lângă pensula, şi căteva culori pentru machiat, mai conţine un compartiment în care găsii perciuni falşi, mustaţă, trei peruci şi ceva ce incercam să definesc ce sunt.Văzui cu stupoare că erau câteva foi subţiri pe care la prima vedere nu îmi dădui seama ce sunt. Acestea erau de diferite culori, alb, culoarea pielii, una culoare închisă, alta culoare galbenă.Îmi trecu prin cap că sunt nişte măşti, care poate că se aplicau pe faţa artistului, sau poate că acesta işi făcea o mască dupa ea.Nu eram expert, aşa că imi selectai una din măşti, pe cea la culoarea pielii, o pusesem pe faţă. mă străbătu un fior de bucurie . şi prima mea senzaţie a fost să mă vadă un prieten să văd de mă recunoaşte.Mă uitai în vitrină, ţi îmi aplicai şi perciunii cât şi o mustaţă care mă făcea să arat ca un veritabil englez de modă veche.Toate aceste pregătiri durară vreo zece minute, timp în care deschisesem uşa la fiecare personă care intra, văcând totodată şi câte o reverenţă im faţa lor, iar la bătrâne chiar îmi scoteam pălăria în faţa lor.Mi se părea amuzant, încercând să o fac pe gentilu'.
      Când să intru în magazin, după ce mă uitasem în vitrină mai ceva ca o vadană ce este în prag de căsătorie, înainte de a intra, evident că am permis unor doamne bătrâne să iasă.se facuse ditamai coada, dar deoarece aveam tot timpul din lume, puteam să aştept şi cinci ore.
       Prima bătrână iese, apoi îmi spuse:
       -Nu am mai văzut de mult un gentelman.Super.Tine asta.
       Din reflex luai ce îmi întinse femeia, mă iutai ca prostul la poartă nouă la bancnota de 5 euro pe care mi+o dădu, neînţelegând care era ideea.Braţul stând se întinse din reflex, deschsei uşa la următoarea femeie, alte monede în mâna mea, şi nu  realizasem prea bine, când şi a tria persoană îmi pusese zâmbind o monedă de doi euro, iar a patra, mamica şi fetiţa, imi dădu câtreva monede.
       Nu am avut curaj să număr banii, dar stiu că nu am mai intrat în acel magazin, dar...am rămas şi am deschi uşa de vreo 500 de ori până cănd magazinul s-a închis pentru pauză!
       Am numărat agoniseala, şi în două ore făcusem cât două zile de muncă.Ce înseamnă să fii englez!!!

                                                              **************
      Norocul meu a fost destul de mare, într-o săptamână  agonisind banii pentru două luni de muncă, dar asta nu însemna că nu îmi căutam de muncă.Chiar şi găsisem pentru căteva zile, dar...doar pentru câteva zile.Aşa că...ajunsesem la Madrid după o săptămână de lopatat la bălegar.
      Plaza Mayor, vineri la orele 12.
     In Madrid sunt foarte multe "Statui vii", caractere de tot felul.La fiecare colţ vezi un Charlie Chaplin, un Spiderman gras care mai cu japca se cere în fotografiile turiştilor şi o mulţime de boschetari care îţi ţin calea să le dai bani.Dar în Plaza Mayor sunt adevăraţii artişti, Statuile, care nu cerşesc bani, ci îi câştigă foarte cinstit, deoarece ai ocazia să vezi prestanţa deosebită cât şi costumaţia pe măsură.Statuile stau, nu mişcă, abia respiră, iar când le laşi o monedă, fiecare îşi face numărul: Don Quijote îşi mişcă calul de parcă ar călări, Pistolarul împuşcă, Frumoasa face o reverenţa.etc.
         Mereu mi+au plăcut să îi privesc câteva minute, dar poate o dată dacă am lăsat vreo monedă, asta nu deoarece sunt nesimţitor ci...probabil din zgârcenie! 
        Îl văzui pe Charlie Chaplin care  stătea melancolic aşezat la o măsuţă cu o gheată în faţa-i şi când o persoană îi punea o monedă la cutiuţă, cu furculiţa şi cuţitul se făcea că taie gheata pentru a mînca.
        Prestanţă de nota zece.
        Dădui un tur pe la toţi mimii, uitându-mă la ei.În faţa lui Charlie s-au orit un grup de cinci persoane care îl fotografiaseră şi discutau destul de zgomotos.
        Am scos o monedă mică din buzunarul meu şi uitându-mă ostentativ la grupul de persoane, cu nasul mai sus decât măgarul din animaţia Shrek care îşi spala copitele în apa pe care prietenul să o luase drept supă, mă aşezai păţin mai în spatele lor pe geantă.Aceştia nu prea înţelegeau de ce mă uitase la ei, bolborosiseră în japoneza lor, dar se uitau curioşi să vadă ce fac.
       Bocancul meu chiar era rupt, mi se vedea un deget, pantalonii bufanţi nu aratau cele zece kile pe care le pierdui într-o lună, fracul destul de strâmt şi cu mîinile scurte mă făcea fără voia mea să arăt ca Charlie.Nu vorbesc şi de faptul că aveam şi o sfoară care îmi ţinea pantalonii, deoarece cureaua mi se rupsese în acea dimineaţă.Am desfăcut geanta, m-am întors cu spatele la ei, apoi am aruncat o privire pe furiş să văd ce fac, dar la fel de ostentativă, şi am aplecat capul în valiză, aruncând afară câteva boarfe până găsii ce mă interesa iar din cinci in cinci secunde întorceam capul să ma uit la grup.Aceştiea deveniseră mai puţin gălăgioşi, făcând fotografii.Îmi scoasei masca albă şi mustaşa a' la Charlie,pe care mi+o aplicai după ce dădui perciunii, mustaţa şi peruca cu păr lung, şi mă întoarsei brusc spre grup, dar poziţionându+mă  în faţa lui Charlie. Arătam aproape la fel ca el, cred, deoarece gălagie se auzi din ce în ce mai mare din grupul de turişti. Mă aşezai cu fundul pe geantă, picior peste picior, scoasei furculiţa şi cuţitul şi mă chinuiam să tai din bocanc.Luai puţină sare şi presărai pe degetul mare care se vedea, apoi scoasei un pahar în care pusesem puţină apa să spăl degetul, asta după ce mă întoarsei de vreo cinci ori făcând nişte grimase a' la Charlie Chaplin.Nu mă uiutai deloc în grup, iar când o făcui mă speriai atâ de tare de numărul foatre mare al lor, încât căzui, luând o poziţie de florări, şi paninai în loc de parcă aşi fi vrut să fug dar nu puteam.Apoi, în hohotele de râs ale audienţei mă aşezai în aceiaşi poziţie ca la început, şi  îmi tai mişcările celuilat personaj, care primise o monedă şi îşi făcea numărul.
        În trei minute strânsesem peste 60 de turişti care se uitau la ineditul număr aplauzând.
        Spaniolii sunt învăţaţi cu Statuile, dar ce făcusem io era diferit:  Foarte discret, întorcându+mă cu spatele la ei, scosesem din buzunar o cană care era legată cu sfoară de gătul meu, o întoarsei cu fundul în sus, mă uitai la cele două monede  care erau în palmă şi oftând mă dusei spre rivalul meu, dar nu înainte de a mă speria de vreo două ori de zgomotele audienţei, şi oprindu-mă în faţa lui, îi pusesem în cutie, făcui o reverenţă şi...mă întoarsei la mâncatul degetului, nu înainte de a lăsa în faţa grupului cana goală.
     Timp de un minut mulţimea a aplăudat fantastic, şi aproape fiecare a introdus monede şi câţiva chiar bancnote, mai cu seamă japonezii.
      După ce se sparse grupul, îmi colectai cana care era plina de mărunţi socotind că aveai pe puţin 50 de euro, scoşi în cinci minute.
      Luăi vreo zece euro, mă îndreptăi spre colegul meu, care nu primi de la nimeni nimic, îi pusesem o monedă, tipul se mişcă puţin, plecăi, apoi mă întoarsem încă o dată, mai pusesem o monedă, apoi de încă zece ori. lumea încă nu plecase aşa că mai aplăudaseră încă o dată, iar eu, bineînţeles că mă speriai din nou, dar alte mişcări, dar totul specific lui Charlie, sau aşa cum credeam io că a fi făcut.
         După ce îmi stânsei bagajul, mă uiati după grupul de japonezi care parcă ocoleau pe acel Spiderman gras şi agasant. Io mă dusesem rapid în faţa lor, mă aplecai încă o dată în faţa bagajului, şi în trei secunde aveam alta faţă şi eram dezbracăt în indispensabili şi bluza de corp, care nu erau prea curate, se înţelege. Mă oprii în faţa lui Spiderman, mă pusesem în chilostei şi cu frică îi aruncai  o monedă, care culmea intrase în cutia pe care acesta o avea în mână. Acesta îmi mulţumi dezgustător cu o gestică de om beat şi ostentativ. Eu încercai să menţin distanţa de 10 metri, iar când acesta nu se uita, mă ţineam cu degetele de nas, şi dădeam cu mâna parcă a alunga mirosul greu, iar grupul de japonezie era în culmea veseliei. Când Spider căuta alt client pentru a mai încasa o monedă, io mă schimonoseam în spatele lui la fel ca detectivu lu' Peşte când era în cort cu şeful de trib, când acesta se chinuia să se aplece  în genunchi cu mare greutate căci, şi el era cât o tonă. Cînd grasul venea câtre mine mai aruncam câte o moneda, care ca prin farmec de fiecare dată intra în cutia acestuia. Când întorcea capul io făcean scheme a' la Spiderman la fel de bine reuşite ca în film, de parcă spuneai că erau efecte speciale.Punctul culminant a fost când mă urcai  pe un stâlp la fel ca Omul  şi mă aruncai pe spate făcând un salt peste cap  căzând în poziţia de apărare a acestuia.
      Nu ştiu dacă erau aceiaşi oameni adunaţi, dar io parcă o luasem în serios disputa cu acel Spiderman patetic şi jegos care făcea de râs pe toţi purtătorii de colanţi, negativi sau pozitivi cum ar fi fost.
      Japonezii se distrau la maxim, filmând fiecare mişcare pe care o făceam io.
      Deşi nu făcusei nici o chetă, lumea se bucurase de spectacol la fel de mult ca la precedentul.
      Nu trecuse un sfert de oră de când începuse totul când văzui un ţigan care cânta la ţambal. Parcă eram un magnet pentru japonezi, şi mă apropiai de grupul care se făcea din ce în ce mai mare.Un japonez văzând că vin şi io, mă filma pe mine în loc să înregisreze prestanţa ţambalistului.Io mă echipasem din nou ca  Gentelman, ascultai două secunde ce ţămbălea ţiganul acolo, apoi dregându+mi glasul începui să când cu un puternic timbru o melodie pe care o ştiam dar...nu îmi aminteam bine de unde. După doar trizeci de secunde toată lumea aplauda la unison, pentru că vreo 20 de persoane văzuseră prestaţiile trecute.După ce terminai melodia, salutai pe toţi scoţând pălaria din cap în faţa doamnelor şi domnişoarelor. Ca prin minune cana a apărut, şi aproape la fel de repede s-a umplut pe jumătate.
      Părăsii grupul apropiindu-mă de un pictor care făcea caricaturi şi portrete.acesta avea zeci de tablouri în faţă, la fel ca şi zeci de culori.
      Mă uitai cu interes la o caricatură, şi parcă nu observai grupul de japonezi care parcă mă urmăreau.M-am aşezat pe geanta la 10 metri de caricaturist, am controlat în bagaj, am scos un creion, m-am uitat pe jos după o coală de hărtie pe care vântul care parcă ţinea cu mine în acea zi a adus-o în mîna mea.S-a auzit un murmur de uimire de la grupul de japonezi deoarece io întinsesem mâna şi...fără a vedea foaia de hârtie o prinsesem din aer.Cred că ei socotiseră că era un număr de magie, pentru că aşa şi arata!
     Scoasei un creion şi trei carioci, pusei curu pe bagaj, luai meniul chelneriţei care trecea pe lângă mine,mă uitai la caricaturist şi cu mişcări uşoare, apoi din ce în ce mai rapide şi agresive, schimbai pe rând cariocile, folosind câte două şi chiar câte trei deodată timp de un minut.După ce minutul se scursese, mă dădui puţin în spate pentru a contempla opera pe care o făcusem.Se auzi un murmur apoi un japonez mă întrebă într-o engleză foarte bună:
         - Câţi bani să ăţi dau pentru a obţine acest desen?
         -Cât crezi că face, atâta să dai!
     Tipul îmi pusese în cutia devenită celebră, şi probabil că se întrebau în limba lor cum de reuşisem într-un singur minut să desenez cinci feţe de japonezi în prim plan care se uitau peste umărul meu, si care se vedea că...desenam cinci japonezi.Desenul fusese destul de precis, tipul care l-a cumpărat spunând:
         -Am fost şi am întrebat pe caricaturist câţi bani ar costa să deseneze astea şi în cât timp poate el să o execute.A răspus că ar costa 20 de euro şi că poate cel mai rapid în jumatate de oră, iar dacă nu foloseşte modelele umane să se uite, nu garantează că poate ieşi!!!  
        Când au vâzut că eu deja mă oprisem în faţa unei Statui ce reprezenta  o femeie frumoasă, toată galeria de peste o sută de persoane se mutaseră o dată cu mine, aşteptând să vadă ce aveam de gând să fac, iar io îmbracat din nou ca Charlie Chaplin mă înghesuii pe bagaj şi adormii!!!    
      

                                                         ************************