Urmaşul zeilor

      O noapte întreagă mersesem prin pădure, mai exact de-a-lungul unui curs de apă.În fată mea vedeam gulerul de zăpadă a unui şir de munţi pitici, nu cred că aveau mai mult de 200 de metri, la poalele cărora, oamenii, gospodari cum sunt, au pus  culturi de viţă de vie.Eram super obosit, şi căutam un loc unde să îmi întind bătrânele mele oase.Pusesem vreo 6 kg la sărbători şi încă nu reuşisem să scap de ele, aşa că datorită greutăţii şi a lipsei de antrenament de mers pe jos mă sinţem cum se simte orice tip care a făcut 55 de km într-o zi...mergând pe propriile sale picioare.
       Văzusem nişte ninşe în versantul stâncos, despre care credeam că vor fi bune  să mă adăpostesc, mai mult de privirile oamenilor care ar fi trecut pe acolo, decât de alt gen de pericole minore.
        Zis şi făcut.Intrai în prima deschizătură po care o văzui, dar, mai cu grijă, să nu stârnesc vreun locatar al stabilamentului.Am avut noroc cu nu era numeni, pardon, nimic în grotă, am căutat cu privirea ajutat de lanternă un loc unde să mă întind.
       Găsii locul, mă aplecai să cercetez peretele de stîncă să văd de nu este prea rece, şi atunci...am simţit cum îmi fug picioarele, de parcă sub ele se deschise un tunel.În ciuda sperieturii coprpul meu nu a simţit contactul dur pe care ar fi trebuit, ţi chiar ăn ciuda oboselii, am putut realiza faptul că parcă alunecam pe un tobogan.
       Alunecarea s-a sfârşit de aproape un minut, iar eu încă stăteam în poziţia în care am căzut, impropriu spus ''căzut'' deoarece, nu am simţit vreo durere sau ce aş fi simţit în asemenea situaţie.
       La ce văzui în faţa ochilor gândii că. într-un fel sau altul, am trecut printr-un tunel prin peretele versantului, ajungând de partea cealaltă.
       Se vedea cerul senin, care anunţa venirea dimineţii, iar ăn faţa mea se întindea un luminiş plin de zăpadă, pe care se vedeau câteva urme anemice ale unor animăluţe ce încercaseră a-l strabate.Undeva în faţa mea se vedeau luminile unui cătun.
        Unde ''aterizasem'' era destul de confortabil, un loc optim pentru a petrece o parte din zi , dormind.Mă simţeam ascuns de priviri indiscrete, asta deaorece eram cam la trei metri deasupra solului, ca într-o încăpere, sau un cerdac al unei case, de unde puteam vedea totul, făra a putea fi văzut dacă mă întindeam pentru a dormi.

                                                                        '**

      Mergeam pe poteca pietruită din poieniţă.Doar după cinci metri mi-am dat seama, după ce am călcat pe un bolovan destul de măricel, că ceva nu este în ordine.Talpa mea parcă călca pe o suprafaţă netedă, de parcă mergeam pe holul din granit al unei instituţii şi nu pe un drum pietruit.M-am oprit locului, fără a întoarce capul, gândindu-mă la ciudăţenia faptului.M-am întors, m-am aplercat şi am atins piatra.Pentru zece secunde am rămas blocat, şi încă o dată am încercat să ating piatra.Gura îmi rămase deschisă şi cineva dacă m-ar fi văzut, ar fi crezut  pe bună dreptate că nu îmi erau toţi boii acasă.Şi cum ar fi fost dacă piatra pe care eu o vedeam că are circa un kil, era doar o iluzie, nu exista în realitate, mâna mea trecând prin ea, atingând o suprafaţă netedă exact unde ochii mei vedeau că este piatra.
      Am verificat altă piatră care era la o jumătate de metru, aceeaşi problemă.Pietrele nu existau, dar ochii mei vedeau că sunt.
      M-am aşezat în genunchi, am atins cu  mâna suprafaţa care era sub pietre şi pe care eu nu o vedeam din cauza lor, apoi, am întins braţul cât puteam, într-o parte şi în alta, pentru a vedea ce simt şi nu ce văd.
       Bună metodă.Am închis şi ochii, luând de bun ceea SINŢEAM nu ceea ce VEDEAM.
       Am rămas câteva minute să gândesc la stranietatea descoperirii.Mai întâi , modul cum am ajuns aseară în acest loc, de parcă am căborât pe un tobogan de aer, apoi faptul acesta nou, că pietrele nu existau, erau ca o iluzie optică.Dacă aram acasă, în vreun studiou, de eram vreo personalitate , aş fi crezut că mi se face o farsă, dar nu era cazul.Ştiam, nu eram prost, că există tehnologii de care nu auzisem, sau de care auzisem , cu ajutorul cărora să poţi face ce am văzut eu.Tehnicile astea se puteau face şi acum 40 de ani, dar...în condiţii speciale, cu vreun proiector ceva.etc.
       Am deschis ochii.Mi-am propus să merg mai departe să văd ce mai este aşa de stranie.Nu îmi era frică, eram puţin emoţionat.Ce mi se putea întâmpla? Ştiam că fusesem un băiat rău în ultimile trei zile, că furasem mâncare din câteva magazine pentru a suparavieţui, şi chiar făcusem şi 200 de europeni, din care îmi cumpărasem mâncare. Acu' că aveam bani, nu mai umblam cu cioara vopsită, să fur mâncare, aşa că mi-am cumpărat-o.Dacă m-ar fi arestat Poliţia că am furat, era pe bună dreptate, şi chiar de stăteam şi un an la puşcărie, nu era nici o problemă, deoarece nu prea aveam planuri pentru  următorii zece ani.Vroaim DOAR să trăiesc, şi asta pentru că nu găsisem vreun pistol pe undeva să îmi dea gânduri negre.
      De-a lungul potecii se vedea pădurea, dar şi o parte din munte, care, parcă fusese tăiat special în plan vertical pe distanţa de vreo 20 de metri, pentru această poieniţă.Se vedea clar urma mâinii omului asupra naturii.După ce se termina peretele de granit, sau de piatra din ce era versantul, continua pădurea circular, în mijlocul căreia era poana.Aceasta nu era mai mare de 50 de paşi lungime, şi poate ceva mai puţin lăţime, Iar pe partea opusă mie, se vedea un drum lat de vreo şase  metri, ca şi cum cineva se gîndise că ar trebiie să facă o cărare mai lată prin pădure, să treacă şi o maşină mare fără probleme.Undeva , la capătul drumului forestier, se ghiceau câteva acoperisuri de clădiri.
     Am văzut o frunză căzînd şi asta în ciuda faptului că pomii erau cu căciulele de iarnă, iar frunzele erau destul de rare.Am ăntins mâna să prind frunza în cădere, şi nu am fost aproape deloc mirat când...nu am simţit contactul cu ea, aceasta continuîndu-ţi căderea , de parcă mîna mear fi fost imaterială, sau, poate că frunza a fost.
      Pentru o clipă am luat în calcul că am murit şi nu pot atinge lucrurile, dar, cu un minut mai devreme eram pe jos mângâind pardoseala dură.Apoi, am gândit că poate dormeam, dar, niciodată nu avusesem visuri atât de realiste, şi, de multe ori, în vis ştiam că visez, dar NICIODATĂ nu m-am îndoit de ciudăţenia vreunui fapt, ceea ce logic mă face să cred , că nu dormeam.
     Am ajuns pănă la primul pom, am l-am atins, de fapt, am încercat să îl ating, mâna mea a trecut prin ceea ce vedeam a fi jumătate din pom, pentru a se opri într-un punc te care îl simţii solid.Din nou dădui cu mâna, stânga-dreata.Aceiaşi suprafaţă dura ca şi jos, ca şi cum ar fi fost un perete pe care erau pictate diferite lucruri...tridimensionale.
       Deodată, mi-a trecut prin minte să apropii faţa de suprafaţa pe care o atinsem.Bine am făcut.M-am uitat de-a lundul zidului pe care îl ghiseam şi...imaginea de astă dată era total diferită de cele precedente.Închizând un ochi iar pe celălalt punându-l pe perete, ca şi cum ai fi la colţul unei case şi ai scoate puţin capul să vezi de nu vine cineva, imaginea din faţa mea arăta...doar un perete lung, fără urmă de vegetaţie, pomi, sau altceva. care, la rîndul lui se opri într-un punct, nu prea departe, la vreo zece metri.
       Trasei capul de pe perete, ţinui mâna în contact cu el, apoi mersei înainte.
        Număram paşii.După şaptesprezece paşi mâna mea se opri.Repetai operaţia de mai devreme, văzui şi de astă dată acelaşi perete lung.
        43 de paşi.Cealaltă latură 51 de paşi.
         După cinci minute ştiai cu exactitate unde mă aflam.Eram într-o încăpere mare de cca 25-30 metri, şi mai înaltă decît puteai să ajung cu braţul meu.Şi...nici o uşă de ieşire!


                                                                        ***
        În ciuda descoperirii...macabre, ca să fiu puţin pozaic (Care ține de proză; propriu prozei. 2) (despre poezie) Care este lipsit de valoare artistică.)  şi să folosesc acest termen dur, nu eram deloc neliniştit.Aveam cu mine un rucsac pe jumnătate de mâncare, care mi-ar fi ajuns pentru 6-8 mese, timp în care aveam posibilitatea de a găsi o ieşire, şi dacă nu...cu D-zeu înainte!
      Locul unde dormisem eu, era ceva mai înalt de vreo doi -trei metri aşa că...nu reuşii să ajung din nou acolo pentru a cerceta locul, poate , dacă intrarea a fost acolo, ieşirea ar fi putut fi la fel de bine în acelaşi loc.
       Aşa că, din lipsă de altceva mai bun de făcut, începui să analizez fiecare palmă de perete pe care o simţeam în contac cu pielea, sau...cu ochii, prin noua metodă de vizualizare.
       După o oră descoperii că fiecare perete avea nişte forme neregulate, urmele unor trupuri de animale, oameni sau...altceva despre care eu nu ştiam. Erau nişte urme, ca şi cum cineva ar fi încercat să facă mulaje după ei. Animalele erau din profil, iar cinci urme, ale unui om, ale altui om dar...mult mai înalt, de vreo trei metri şi care avea grosimea coapsei cât a trupului meu, care cred că ar fi cântărit lejer o tonă, a unui primat, probabil  o gorilă, ceva, apoi urma unui corp cu un cap mai mare , care părea a fi o cască, la vreo 2.5 metri înălţime, a unui tip mărunţel, sub un metru, care nu părea a fu nici un pitic nici un cupil, asta datotită proporţiilor, cred că nu avea mai mult de 5 kg dacă ar fi fost real.
       Fiecare reprezentare era pe câte un perete, doar omul şi gorila erau pe acelaşi. La nivelul umărului mulajului, era şi căte o amprentă a palmei şi a piciorului stâng.
       Am introdus palma mea stângă pe urma lăsată de umanod, şi...pentru o secundă, am simţit o furnicătură şi...ceva din mediu s-a schimbat.După zece minute , timp în care încercam să îmi dau seama ce este diferit, am realizat.SE AUZEA GLASUL PĂDURII.
       Nu relizasem pînă atunci faptul că...era o linişte totală, deşi unele studii spun că onul nu poate trăi fără de zgomot în jurul său.
       De fapt, acum realizam că ceva mai devreme  se auzea un zgomot de fond specific peşterilor, un vuiet de aer, care acu' dispăruse total, lăsând glasul păsărilor să se audă, foşnetul vântului printre crengi, şi...susurul unui curs de apă, care , oricât de mult am căutat, nu am găsit sursa sa.
       Am apropiat din nou faţa de perete, în dreptul fiecărei laturi, să văd ceva care poate că am omis.Şi bine am făcut deoarece când am ajuns la forma umanoidă, am văzut pe perete ceva nou, ce poate că îmi scăpase, sau poate că apăruse ulterior.
        Era ca nişte trepte, nişte nişe mici, care purtau urma unor degete , ca şi cum peretele ar fi fost foarte moale, iar cineva ar fi vrut să urce, înfingând, pur şi simplu degetele în el.
        Am urcat, nu mai mult de trei metri unde am descoperit o cameră, care, la fel, nu se vedea , dar, deoarece nişele se opreau brusc, am pipăit locul şi am descoperit-o.
        Era o încăpere destul de mare, era total albă şi...nu respecta deloc regulile sălii de jos!
        Singurul lucru din  cameră era ceva între o  buturugă şi o stăncă micuţă.Am cercetat pereţii, nimic, aşa că m-a uitat la obiectul fin faţa mea.L-a pipăit, am încercat să îl misc, l-am ciocănit. Nimic.Aşa că, m-am aşezat cu fundul pe el, ca şi cum ar fi fost un scaun.
        Era confortabil, în ciuda aspectului grosolan la vedere şi pipăit.În momentul în care stăteai pe el, devenea de o altă textura, era ca un fotoliu condortabil, şi deşi nu vedeam fotoliul, crede-mă că îl simţeam.
         Am stat pe acel obiect o jumătate de oră, poate mai mult, poate mai puţin.Mă gândeam să îmi aduc rucsacul şi să îmi stabilesc reşedinţa acolo.Poate că voi nu cunoaşteţi faptul că sunt un tip tare greu de mulţumit în ceea ce priveşte poziţia obtimă de stat pe scaun, fotoliu, pat sau pe altceva.Deşi era foarte confortabil, îmi schimbam la fiecare cinci minute poziţia, poate din reflex , până ce mi-am tras picioarele sub mine, ca şi cum aş fi stat în poziţie de meditaţie.
       Deodată, în faţa mea a apărul un monitor ca de calculator, dar ceva mai diferit, care m-a lasat
perplex.
       După câteva minute de conteplare, timp în care m-am aplecat să văd de unde ieşea minitorul, care nu avea nici un suport  sau alte acccesorii, am scos picioarele de sub mine, iar monotorul a dispărut.
       Am urcat din nou pe ''fotoliu'' ca să îi spun astfel în lipsa altui cuvânt, şi am aflat cum se deschidea monitorul
        O zi întreagă, am atins supafaţa acestuia, până am învăţat câteva chestii uzuale, cum ar fi, să văd îmaginea de afară pe monitor, să ascult o muzică extrem de plăcută, ceva care de fiecare dată când ascultam, mă adormea, şi erice aş fi făcut, nu puteam trece de prima pagină, pe care io bănuiam că erau scrise instrucţiunile.Bănuiam, deoarece limbajul acela de semne, imi era total necunoscut!

                                                               ****


        A trecut ceva timp.Nu o săptămână, nu o lună, nici un an, deşi aveam motive să cred că trecuse câteva anotimpuri.
         Nu are rost să vă explic că am învăţat să citesc şi să vorbesc spaniola în mai puţin de trei luni, sau italiana, deşi, engleza îmi este şi acum destul de străină.Nu spun că am o memorie prea bună, dar de când stau aici, mi-am dat seama că sunt mult mai receptiv, reţin 300% şi cu toate astea, nu prea am făcut mari progrese.
          Dar să explic mai întâi, despre ce este vorba.Am înţeles imediat că ceea ce aveam în faţă era un computer, dar pentru a putea să lucrez cu el, eram obligat să trec nişte teste.Pagina care se deschidea oferea doar câteva vederi  de undeva de afară a pădurii din zonă, din mai multe ungiuri.Această operaţie era setată automat, doar dacă te aşezai corespunzător pe ''fotoliu''.
          Când accesai calculatorul, acesta îţi deschidea o pagină cu simboluri, care era un abecedar într-o limbă necunoscută mie.Atingând fiecare sinbol, o voce îmi spunea  în capul meu,  echivalentul în acea limbă, pentru fiecare literă în parte, de parcă cineva încerca să mă înveţe telepatic care este alfabetul.Partea bună era că, am învîţat destul de repede, cea proastă era, că nu ŞTIAM ce am învăţat.
          După vreo câteva săptămâni, am repetat şi io la rândul meu, după glasul telepatic şi, stupoare, s-a schimbat pagina.
          Acum mi-a venit ceva mai uşor, deoarece aveam şi imagini care să mă înveţe.Dar mergea greu, deşi stăteam opt-zece ore pe zi, era destul de greu să înveţi pe de rost combinaţii de sunete, pe care nu le-ai auzit niciodată, pentru a avea acces mai departe.
         Probabil, că acesta a devenit şi scopul meu, de a ajunge cat mai departe.
         Cred că vă întrebaţi, cum am putul trăi mai multe anotimpuri cu...6-8 mese.Răspunsul este simplu.Am mâncat!
          După ce a ieşit monitorul, camera s-a modificat puţin, iar eu  nu văzusem deoarece totul era alb şi transparent.A apărut un pat, o măsuţă dintr-un material transparent care avea şapte boluri pe ea.Eu, ca un tip ordonat ce sunt, mi-am aşezat puţinele lucruri personale pe pat, apoi am pus în boluri alimentele şi fructele.Sticla cu apă şi cutia cu lapte, le-am pus pe masă.
         Aveam doar o banană pe care o mâncasem la prima masă.Mare mi-a fost mirarea când am vrut să mănânc un măr şi...am văzut banana pe care eu ştiam că DEJA o halisem pe fructiera în care fusese cu câterva ore mai devreme.
         Nu am aruncat cojile undeva, doar le-am pus pe o altă fructieră, şi...pe ea acum erau cojile a două banane .
          Răspunsul mi-a venit rapid în minte.Aveam room-service.
          Am verifivcat şi celelalte boluri, în fiecare aveam câte un măr, un piept de curcan, o cutie de brânză, o prajitură în plus, ca şi cum cineva vroise să îmi facă cumpăraturile , şi neştiind ce să îmi cumpere, repetase ultima listă!
          Îmi venea greu să cred aşa ceva.Sigur, ceva îmi scăpa.Nu puteam crede că bolurile, pur şi simplu multiplică ceea ce puneai în ele.
          A doua zi, fusesei la fel de uimit, când văzui încă o o cutie de lapte, un energizant şi o sticla cu apă, alături de cele pe care le pusesem eu.
          Am stat şi m-am gândit mai mult la poveştile copilăriei, şi am acordat  mai mult credit acestora.Erau poveşti care spuneau de masa care se umplea cu bucate, de punguţa care a doua zi dubla suma precedenţă, etc.
          Voi sigur nu mă credeţi, gândiţi că eram prea drogat de la ciuperci sau că am dat-o în fantasme.Dar, io nu vă oblig!
          
          
                                                                        *****

       După vreo jumătate de an, am reuşit să termin programul , parcurgând  tot abecedarul, care presupunea că sunt cunoscător a limbii necunoscute, la modul teoretic.
       Acum puteam deschide destul de multe ferestre cu comenzi vocale, pe care le spuneam în noua limbă.
        Dar să lăsăm puţin ce am învăţat să fac la calulator şi să amintesc şi de alte aspecte ale vieţii de zi cu zi, care umpleau timpul rămas liber.
         Am amintit pe undeva că eram ''posesorul'' unui frumos trup de...peste 100 de kg şi vreo 30 kile de grăsime.Am descoperit că aveam nevoie de mişcare mai mult decât credeam, deoarece practic eram sedentar.Cred că mai pusesem câteva kg în prima lună, aşa că, am început un program de slabit bazat pe mişcare şi controlul mâncării.
         Mi-a fost greu primele două luni, dar făcând căte cel puţin două ore de genoflexiuni, flotări, alergare, am reuşit după juma' de an să ajung la forma fizică pe care am avut-o când eram elev de liceu. Nu ştiu ce greutate aveam, dar executam nişte mişcări, de care nu credeam că sunt capabil.
         Deoarece acum puteam reda cel puţin 100 de expresii uzuale în Limba Necunoscută, cum generic am hotărât să îi spun, am reuşit să mai dechid câteva încăperi, care nu se vedeau sau se puteau ghici.
         Am spus toate expresiile pe care le-am învăţat, şi...am reuşit.Deschisesem uşa unui depozit, sau aşa ceva, ă, care erau aşezate pe rafturi şi etichetate diferite obiecte, de la cutii sigilate, despre care nu ştiam nimic, până la obiecte al cărui uz îl ştiam şi eu.În fiecare zi stăteam câte o oră cotrăbăind printre ele.




                                                                  2.    Spiriduşul

         

        Printre lucrurile frumos aşezate în depozit, mi-au atras atenţia câteva manechine.Nu ştiu dacă ăsta este termenul corect, dar aceste manechine erau aşezate în piciare, şi nu respecta regula celorlalte exponate, nu aveau nici o notă explicativă, chiar dacă era scrisă în Limba Necunoscută.
      Am pus mâna pe ele, erau dintru-un material moale, ca si cum ar fi fost corpuri umane, dar, mult diferit de designe-ul cunoscut de Pământeni.
      Erau mai mult de zece manechine, dar mie mi-a atras atenţia unul mic, care părea să fie corpul unui om micşorat de trei ori, ce nu cred că avea mai mult de 60-70cm înălţime.
      Timp de trei zile am venit şi am încercat să îmi dau seama ce este cu el.Găsisem şi o papirus explicativ sub suportul pe care era pus, dar, nu prea i-am dat de cap.
       M-am uitat şi la celelate manechine,  nu prea m-au tentat a le atinge, deoarece, unele erau prea groteşti, din punctul meu de vedere, altele erau pur şi simplu uriaşe, având greutătea de zece ori mai mare decât aş fi putut eu manevra.
        Cu piticuţul acela era altceva.Micuţ şi uşor, îl puteam întoarce pe toate feţele, să îl studiez, etc.
         După trei zile mi-a venit o idee.Am luat manechinul şi l-am dus la peretele care corespundea mulajului tipului mic de statură.Pur şi simplu l-am pus cu atenţie în acea cavitate, care l-a primit, de parcă de acolo fusese.
          Preţ de câteva secunde m-am dat înapoi să privesc, dar...corpul dispăruse, lăsând mulajul gol ca mai înainte.
          Am verificat cu mâna întroducând-o în spaţiul liber, nu am mai găsit piticuţul.
          Mi-am făcut treaba pe care o făceam în fiecare zi şi...simţii o schimbare greu sesizabilă.Eram aproape sigur că mai este cineva prin jurul meu, deşi, niciodată nu se auzise vreun zgomot ciudat.
           Am intrat în depozit şi mi-am luat un obiect cu o suprafaţă reflectorizantă  ca o oglindă.De câte ori aveam impresia că sunt urmărit, priveam prin oglină în spatele meu, căutând.
           După câteva zile, am avut certitudinea că ceea ce presupusem era adevărat.Nu am văzut pe nimeni, dar am văzut o mişcare în spatele meu, când eram în depozit, ca şi cun cineva călcase şi lăsase urma paşilor.Bănuiam eu cine putea fi.
          Din nou m-a ajutat depozitul.Am luat cîteva obiecte, printre care şi un bol cu un praf, cu caracteristicile făinii, pe care am avut grijă să îl pun deasupa celorlalte lucruri.Ştiam că de fiecare dată când suspectam că sunt urmărit, eram în acel depozit, aşa că, dacă teoria mea era adevărată, aveam să descoper imediat.
          Am sesizat mişcarea, m-am făcut că scap bolul, care a presurat praful, mai bine decât speram, ocupând toată suprafaţa liberă, de parcă ar fi avut memărie proprie, sau ar fi înţeles planul meu.
           Nu m-am uitat înapio prin oglindă, nici măcar nu am întor capul, dar am înconjurat zona revenind după cinci minute.
           Am avut dreptate.Văzusem nişte urme de paşi, care corespundeau...Piticuţului.
           Fără să mă uit expres la ele, le-am urmărit cum duceau...spre postamentul unde fusese dintotdeauna.Deodată am pus mâinele unde suspectam că este, spunând:
         -Te-am prins hoţomane!

                                                                **


           
       Deşi nu vedeam nimic, totuşi simţii în mâinile mele corpul flexibil ale Piticuţului.Se auzi un sunet, ca şi cum cineva si-ar fi dres  glasul, apoi o voce plăcută spusese:
      --GDGFHHIUşm,. njiutzrtrdzuio98765rv !
      -Ceee? Nu înţeleg nici un cuvânt!
      După o pauză de câteva secunde auzii!
        -Păi cum să mă înţelegi dacă nu eşti setat pe lungimea mea de undă?!?
       Am rămas câteva secunde perplex.Chiar dacă vorbisem, nu mă aşteptasem să mi se şi răspundă în limba părinţilor mei.Aşa că, uimirea mea  era perfect normală.
       -Ce te aşteptai să nu ştiu a comunica pe înţelesul urechilor tale Băştinaşule, spusese Piticuţul uitându-se în ochii mei cu nevinovăţia unui prunc!
       Încă îl ţineam strâns cu mâinile.Realizasem într-un sfârşit, apoi, îi arenjasem acoperământul spunând totodată.
       -Îmi cer scuze pentru modul în care te-am tratat.De vreo jumătate de an nu am vorbit cu nimeni, de când sunt aici izolat.Şi...m-aţi luat prin surprindere.Aveţi scuzele mele!
        Piticul îmi aruncă o privire profundă, care parcă îmi cântărea cuvintele, să vadă cât de sincere erau.Eu am făcut ceea ce ar fi făcut orice om în situaţia mea.I-am prins mâna scuturândui-o spunând:
        -Mă numesc Jack, prietenul dumitale!
        

                                                             ***

         Toţi copii la un moment dat au vrut să aibă câte un prieten mititel cât un spiriduş, şi  eu deasemenea.Nu ştiu de ce, dar acest lucru parcă conferă siguranţă, etc.
          De aceea poate că alesem piticuţul să îl surescitez, deşi, pe atunci nu ştiam că aşa ceva s-ar putea.Şi acest lucru, mi se pare că îmi reuşise.
          -Deci, tu eşti John, dar ce mai eşti în afară de nume?
          Reflectai puţin asupra întrebării.
          -Păi, sunt om, nu sunt de prin aceste  locuri, am venit să îmi caut un rost în lume, am 40 de ani, fără copii, soţia a plecat cu altul.Cam ăsta sunt eu.Dar tu?
         -Eu sunt ceea ce sunt, încă nu am terminat cu tine.Cum de a ajuns trupul tău în acest sanctuar?
         -Accidental!
         -Un răspun cu puţine cuvinte, dar eficient.Ai ajuns accidental, dar ştii ce este acest loc? De ce ai fost acceptat aici?
          Deodată valul pe care îl avusesem peste ochi se ridică şi, datorită unei întrebări, îmi dădui seama de răspunsul pe care îl aveam de mult.
           -Acesta este un loc magic, dacă înţelegeţi cuvântul, iar eu am fost acceptat, pentru că, eu şi locul, avem ceva în comun!
           Piticuţul se uită, ca şi data trecută, adânc în ochii mei, apoi spuse.
           -Ieri, nu aveai acest răspun, dar sunt mulţumit!Acum , răspunde-mi, cine sunt eu!
           Mă gândii preţ de o secundă.Clar că ştiam, ce este, nu cine este!
           -Dumneata, eşti unul din locatarii acestui loc, eşti legat de el, mai mult sau mai puţin.
           -Cuvintele mele ar fi altele, dar sensul ar fi acelaşi.Şi, ce ai de gând să faci?Ai întrebări?
          -Am sute de întrebări, dar mai bine te las pe dumneata să îmi spui ce trebuie!
          -Bine, cum de ai putut intra în locul unde trupul meu îşi făceam somnul? Acest loc se deschide doar o dată pentru o intrare şi o dată pentru o ieşire, şi asta o dată la o Temporadă.Pe tine te-am văzut intrând de mai multe ori.
          -Am încercat toate cuvintele pe care le învăţasen în în Limba Necunoscută, iar acesta s-a deschis.Nimerisem parola!
           -Acest loc are voinţă proprie, se deschide cum vrea el.Dacă aşa a vrut, înseamnă că a avut o raţiune în acest fapt.Deşi, nu înţeleg toate cuvintele tale îmi dau seama ce ai vrut să spui.
           -Nu înţelegeţi, tot ce spun, dar cum de vorbiţi limba mea?
           -Eu nu vorbesc limba ta, nici tu pe a mea.Doar, ne înţelegem,Limba mea este mult prea complicată  pentru a fi învăţată într-o existenţă de Băştinaş!
           Incruntai fruntea.Era destul de complicat fără explicaţii suplimentare!
          Continuă!
          -Locul acesta este de la Început.A fost făcut pentru cei Patru.Apa ,Aer,Foc.Sol.Ei sunt Elementarii, sau ceea ce voi numiţi, Zei!
          Lumea era simplă şi devenise plictisitoare.Zeii zămislesc foarte greu, o dată la un Ciclu, ceea ce înseamnă vreo zece-douăzeci de existenţe băştinaşe.Aşa că, pentru a nu se mai plictisi, au dat suflare pământului şi fiecare Elementar a creat câteva două exemplare din fiecare specie, pe care le-au dus în cele patru colţuri ale lumii voastre.
          Puterea celor patru este magnifică, fiecare dintre ei poate strivi lumea, sau alte lumi, doar cerând a se face acest lucru.Puterea corpurilor fizice sunt pe măsura puterii lor spirituale.Nimic nu a existat şi nu va exista niciunde în Univers ce să poată strica trupurile lor.
         Eu sunt creat de ei, la fel ca cei asemena mie, dar trupul meu nu sunt din acelaşi material, cândva, peste mii de Cicluri, se va disipa.Dar spiritul este din aceeaşi constituţie ca a lor, dar diferit totuşi.
        Trupul mi-a fost creat din această stâncă din care este făcut Sanctuarul, mai exact, din locul unde tu m-ai reactivat.Şi, eu sunt ceea ce s-ar numi, Spiritul Sancuarului, cel care îl animă, Conştiinţa lui, Stăpânul său.Eu sunt partea detaşabilă a acestuia.Şi tot eu, am fost cel care ţi-a permis intrarea aici, deşi am vrut să văd, dacă şi tu ştii asta.
       Spiritul Sancuarului se opri.Profitai de ocazie pentru a -l întreba.
       -Dar unde sunt Zeii acum?
       După o clipă de tăcere, spuse.
       -Aş vrea să ştiu şi eu asta!


                                                                               ****